Casa de Cultura din Onesti a fost locul unde am patit cea mai mare rusine a mea. Eu venisem ca baietii de la mare, din concediul petrecut cu ai mei si nu stiam cu ce se maninca practica, diriginta, cine e femeia aia si ce vrea, inca mai eram setat pe "Tovarasa Invatatoare". M-au luminat Grasu si Polonic si am mers in practica. Finalul de nebunii avea sa fie unul apoteotic. Pe scena Casei de Cultura, aici prezenta in poza luata de pe site-ul www.onestionline.ro. Trebuia sa fim un grup de pionieri care inconjoara spectatorii si care urca pe scena, in timpul unui cantec tovarasesc. Repetitiile ne-au facut sa ne luam cu mainile de cap. Partea buna era ca puteam intra si noi la Casa de Cultura, pe scena, fara sa mai platim, ca la piesele de teatru unde eram tarati de profe.
Repetitia
Trebuia sa fie totul simplu. Cantau unii imbracati in oameni ai muncii, intrau pionierii cu ramuri de maslin in maini si mimau cantecul, alaturi de agaricii din cine-stie-ce-ansamblu-vocal-instrumental. Floare la ureche. Doar ca ne plictiseam repede si ne apucam de tot felul de dracarii prin ditamai Casoaia, cum ii ziceam noi. Am batut colegii de la scoala care mai participa alaturi de noi, am tras de par fetele de la noi din clasa, ne-am ascuns in buda la femei sa nu ne gaseasca diriga si furam inelele de la cravata de pionier colegilor. I-am ascuns T-ul femeii de serviciu, am infundat buda cu hartia de ziar lasata in loc de hartie igienica si am rupt afisele care erau pe pereti. Sa tot fie zile de astea. Si am repetat intrarea aia pe scena de sute de ori. Eu trebuia sa fiu pe scena, linga Anca si un tip de la scoala vecina si prietena. Si la un moment dat sa ridicam mainile, fluturant crengile alea. Inutil de spus ca avea sa iasa ca la romani, unde un lucru nu e bun daca nu e legat cu sarma.
Show-ul
In sala era plin. Lumina difuza, de ne rupeam picioarele daca nu ne holbam la trepte. Noi, stransi toti la usa de intrare, asteptam momentul culminant, cantecul de final. Trecusera poeziile patriotice interpretate cu voce grava de unii actorasi de pe la Bacau, fusese si momentul vesel cu niste papagali semi-actori-amatori de la Onesti, moment in care erau infierati acei muncitori care trag chiulul, etc. Toate aratau bine, pina la inspectia finala. A vazut diriga atunci ca Bufnila nu purta centura de pionier la uniforma, ci o curea de piele. Preferata mea, ca aruncasem din prima zi centura cumparata de ai mei. Fara centura nu mai aveam voie sa urc pe scena, sa apar in spectacol, chestii care mi se pareau extrem de importante. Mi-au dat o centura de la un coleg care trebuia sa stea mai in fundul salii: Grasu. Normal ca nu ma prindea. Ramanea loc in pantaloni si pentru Polonic linga mine. A trebuit sa stau cu o mina in buzunar si cu una pe ramura aia de salcie, ca de unde era sa ia organizatorul atatia maslini. Cantam, de fapt...recunosc... faceam play-back, ridicam mainile.... cind am simtit ca mi se duc itzarii la vale. I-am prins cam cand se duceau serios spre genunchi si am smucit de ei la deal cu simtul raspunderii. Am auzit insa si hohotele de ras din primele randuri.
Epilog
Nu am mai avut curaj sa ma uit la Anca 3 zile. Muream de rusine pentru faza cu pantalonii plimbareti. Diriga m-ar fi ingropat in scena, indiferent de data, iar Grasu radea de mine cu fiecare ocazie. Polonicul nu imi spunea nimic in fatza, dar se amuzase ceva de jale. Am aflat, l-am rezolvat cu 4 sau 5 castane si un sut in cur, apoi m-am batut cu Grasu. Beleaua e ca am ramas certati vreo cateva saptamani bune. Nu mai iesea cu noi, ci cu tiganii din incinta. L-am dezvatat apoi, dupa impacare, si l-am pus sa jure ca nu se ma duce cu aia, ca sta cu gasca veche. Si-a dat cuvantul de pionier, chestie care ni se parea mai tare decat toate. Ne-au legat apoi si mai tare toate chestiile alea comuniste facute parca sa jigneasca si sa schilodeasca un copil. Am fost scosi in fiecare saptamana in careu, sa rada scoala de noi pentru ca: eram netunsi, nu ne faceam autocritica, ne bateam cu colegii, furam banii de pachetel, rupeam coada de la steag in timp ce ii altoiam pe colegi, sutuiam fetele, injuram profesoarele, spargeam geamurile, fumam la baie, fugeam de la ore si deranjam clasa. Din cate saptamani de scoala avea anul, noi parcurgeam jumate fara cravata, sa stie lumea ca am fost exclusi din randul pionierilor. Incepusem sa ne prindem ca nu e mare sfaraiala, mai ales ca sabotasem sistemul, din interior. Cum a ajuns comunismul carpa de sters pe jos pentru golanasi... data viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu