Razbunari de sezon

-Sa fugi toata viata de dirigintii care predau romana si matematica, asta era povata lui Dragos catre fratiorul lui, Ovidiu Bufnila. Si in generala diriga mi-a predat Mate, iar in liceu, o alta diriga mi-a predat Romana. Si am patimit, mai ceva ca un papagal de cea mai joasa spetza. Nu singur, ci cu toata clasa. In scoala generala insa, avand gasca alaturi, era mai greu ca diriga sa scape de noi fara sa sufere. Prima belea a fost spanzurarea unei mitze la balconul ei. Ascunsa intr-o firida, mitza a putzit de a daramat peretii. Doi ani mai tarziu diriga s-a mutat. Dar nu ne-am oprit aici, pentru ca ploua cu note mici la matematica. Prima faza la noul apartament a fost amplasarea a doua cuie la fiecare roata a masinii si manjirea usii de la apartament cu excremente. A pus madam Ilie menajera sa ii stearga usa si a scapat doar cu plata unui nou set de anvelope.

Geamul cu bucluc
Diriga statea acum pe scara cu Marius Tancau, unul din lotrii mei si coleg de clasa cu toata gashca. Tancau statea la parter, diriga la etajul al doilea, si avea geamurile exact deasupra celor ale lui Tancau. Planul era simplu. Aruncam piatra in geam, viteza ... si sus la Tancau in casa, pe geam. Prima incercare a esuat lamentabil. Aruncasem piatra, de mult prea aproape de bloc. Bolovanu se izbise de geam, dar unghiul de aruncare era prea mic, asa ca nici macar un ciob nu am vazut in seara aia. Mama ei de geometrie, tot diriga ne predase aiurea, doar nu eram eu de vina.
A doua incercare a esuat la fel de lamentabil. In loc piatra, folosisem o bila de fonta, lansata din prashtia de la Grasu. Bila lovise exact in bucata aia de lemn care ingemaneaza ferestrele. Ultima tentativa a fost cu succes. Luasem un rulment, cu bile cu tot. L-am aruncat de la distanta, tare, cu precizie. Tzandari s-a facut geamul. Fugeam de nebun si radeam ca un descreierat. Reusisem.

La liceu,...
...lucrurile nu au stat asa de rau. M-a ajutat Dumnezeu, iar Al de Sus nu da cu parul. Ma acuzase diriga ca am incercat sa ma culc cu unele colege, intr-o excursie la Durau. Beleaua e ca eu le scapasem pe fetele de la 10 A de papagalii lor. Ne...prihanitii intrasera peste ele, stinsesera lumina si pipaiau tot ce nu purta pantaloni. Am auzit scandalul, am deschis usa camerei si i-am dat afara. Diriga a inteles altceva. Mama a fost chemata la scoala si informata de naravurile proaste ale progeniturii. Mi-a cerut lamuriri, le-a primit, apoi m-a dus la diriga, inapoi la liceu. M-am prezentat cu ambele femei in clasa vecina, unde fetele au spus despre mine ca am fost un gentleman. Golanul de Bufnila se amuza cat incape de rusinea dirigii. O bagasem in pamant.

Ultima razbunare...
...nu mi-a apartinut. Diriga o rugase pe mama sa nu ma mai lase la handbal, pentru ca de acolo am apucaturile de golan. (ca de obicei, era in grava eroare)
-Daca Ovidiu nu mai face handbal, o sa aveti de suportat toata energia lui la scoala. Nu mai are unde sa o consume, asa ca va sfatuiesc sa va pregatiti de o catastrofa in clasa, a venit replica mamei.
Diriga nu a inteles si la prima ora de dirigentie mi-a cerut numarul de telefon al antrenorului, pentru a-i spune sa ma dea afara. M-a busit rasul, a iesit o nebunie de scandal din care m-am ales cu inca un punct minus la nota la purtare. La plecarea de la liceu am fost auzit cind il intrebam pe Andrei ce numar are noua masina a dirigii. Imi povestise Grasu de o solutie de prin Rafo, care in contact cu aerul devine solida. Voiam sa incerc chestia asta in incuietorile de la portierele masinii. Numai ca altii mi-au luat-o inainte.

O saptamana...
...trecuse de cind diriga fusese amenintata de mine. Indirect, ce e drept. Inca mai asteptam seringa cu solutia minune de la un amic din Rafo. La ora de Romana, s-a dat usa de perete si a inceput sa tune si sa fulgere. Diriga tuna si fulgera, ca vremea era superba.
-Bufnila, stiu ca tu ai fost... ce ai avut cu masina mea?, urla yoghina la elevul din prima banca, randul de la geam...
Ma ridic in 2 picioare ca orice animal biped cu simtul respectului, inoculat bine de tot cu ajutorul batailor de la parinti...si dau raspunsul...
-Nimic...inca....
-Bufnila, ma duc la politie.
-Va rog...
-Nu recunosti deci...
-CE????????????
A iesit, usa s-a trantit si am ramas ca la dentist. Ora a trecut, si ziua de scoala s-a scurs repede. A doua zi am aflat ce fusese cu diriga. Cica nu era nebuna. Anuntata de o colega de clasa ca masina nu mai are viata lunga cu Bufnila, diriga o mutase. Dacia 1310 cea noua, culoare alba, nu mai era parcata seara de seara in fata blocului. Masina se lafaia de 7 zile in fatza Primariei. Numai ca de acolo i s-a furat dirigii bateria. Si nu fusesem eu.

Cum mi-am petrecut Revolutia

1989, 22 decembrie. Zi faina de iarna, in care asteptam sa aud fluieratul Grasului si sa ies din casa. Nu era zapada prea multa, dar aveam chef sa mai batem ceva pustani cu bulgari. Nici nu stiu ce ora era cind am auzit un mic tipat din sufragerie. Sari Bufnila si fugi sa vezi ce este. Mama. Cazuse in genunchi linga radio si plangea. Din ditamai magaoaia se auzeau tot felul de comunicate importante pentru tara. "Tineri calcati de tancuri, veniti de aparati radioul, aparati televiziunea, deschideti televizoarele ca e Revolutie". Nu intelegeam eu foarte multe. De fapt, ma cam uitam ca sfecla in gura vacii. Mi-a picat fisa abia dupa vreo 10 minute cind ma uitam pe geam din camera mea spre zari necunoscute si ma gandeam cum ar fi sa am si eu un tanc. Sperila m-a lamurit cum e cu Revolutia. Era in spatele blocului si facea focul la o parlita de afumatoare unde bagasere ai lui carnea de porc sa prinda aroma. In loc de rumegush, azi folosea carti de ale lui Nicolae Ceausescu. Plus almanahuri Scanteia, de unde rupea pe indelete portretele de la primele pagini. Si m-am facut revolutionar.

Parintii...
...nici acum nu stiu ce ditamai revolutionarul a fost fiul lor. Am scos prima oara manualele din birou si l-am pictat pe "Ceashca". I-am facut mustati. I-am pus okelari. Nu arata el foarte bine, asa ca am trecut la manualele lui Dragos. Si am rupt toate paginile cu poza aia stupida si dus am fost, afara, la Revolutie. O ora a durat distractia cu gashca. Ne-au luat parintii acasa, de frica teroristilor. Se tragea peste tot, dar in targushorul meu de 65.000 de suflete era o liniste de spuneai ca murise toata lumea. Conducerea predase Consiliul Local unor papagali de care nu a mai auzit nimeni. Cu tata era mai grav. Mosh Bufnila al meu era ditamai smecherul prin Garzile Patriotice. L-au trimis sa apere nu shtiu ce obiectiv. Fac pariu ca a jucat table cu colegii si au baut vin fiert, plus o masa cu mieji de nuca si sare. Intre timp, fiul lui cel mic se pregatea de marsul cel mare, alaturi de ceilalti micro-revolutionari onesteni.

Pregatirea
Ma imbracasem cu niste haine ale lui Dragos. Ale lui erau verzi si mi se parea ca trebuie musai sa am pe mine ceva de camuflaj, ceva care sa ma faca mai dur decat de obicei. Suflecasem pantalonii fratelui, ma inghesuisem intr-o geaca groasa si dus am fost, cu Grasu` si Sperila la ...Revolutie. Pe Polonic nu il lasase mama lui sa vina cu noi, sa nu pateasca baiatul ceva aiurea la Revolutie. Asa ca ne-am indreptat spre primul grup de golanashi pe care i-am vazut pe strazi. Agitau un steag cu gaura si urlau cat ii tineau plamanii ca nu mai e Ceausescu. Ne-am trezit in mijlocul lor, strigand de nebuni, gata de mari fapte eroice pentru libertatea poporului asuprit atata si atata amar de vreme de clica bolshevica. Dar beleaua era alta. La Onesti nu aveai ce televiziune sa aperi. Nu tu un parlit de radio sau o amarata de redactie de ziar. Singurul ziar local era la Bacau si deja fusese eliberat. Nu se mai numea "Steagul rosu", devenise "Deshteptarea". Ce sa facem noi la revolutie... asta era beleaua. Ragusisem de la atata "Ole, ole...Ceausescu nu mai e!!!". Am mers cu gashca aia, a se citi turma, pina la Monumentul Eroilor din zona Marasesti a Onestiului.
-Ba baieti, haideti unul incoace sa va suim pe monument cu steagul asta, sare unul mai mare cu gura.

Monumentul e de fapt o coloana, in varful careia trebuia sa stea Grasu`. La primele opinteli ale revolutionarilor era sa se lase cu hernii de disc. S-a luat in calcul varianta urcarii mele. Bafta nemancatilor de luptatori pentru libertate din Onesti s-a numit Sperila. Scandurica asta a ajuns in varful monumentului si a fluturat steagul 3 minute. Era erou. Am primit cate un paket de tigari Carpati si am plecat acasa mai liberi, mai multumiti si mai voiosi. Cind imi aduc aminte fetzele revolutionarilor care se chinuiau cu Grasu ... imi jur mereu ca nu o sa maninc soia in salam, ca respectivii.

Grasu`...
...a lipsit 3 zile apoi din Onesti. Il luasera ai lui la tzara, la Manastirea Casin, sa se ascunda de teroristi. Normal ca noua ne-a povestit ca a fost la Bucuresti, ca a tras cu arma, ca a impushcat teroristi, ca a baut cafea in Gara de Nord cu Ion Iliescu si alti mari sefi de la Revolutie. Pe naiba. Tremurasera suncile pe el ca pe porcul sacrificat de bunica`su. L-am prins cu minciuna imediat, dara a avut si el 5 minute de glorie. Oricum, eram mai tare ca el. In prima zi de scoala imi arsesem carnetul de note in fata clasei si imi aruncasem cravata de pionier. Revolutia a continuat si la ora de engleza.
-Avem democratie, ne anuntase profa, bucuroasa ca poate de acum sa isi etaleze aurul in public. Asta inseamna ca nu mai e obligatorie uniforma... ca....
-Putem veni in slip la scoala?, a cerut lamuriri noul elev democrat Bufnila...
Lamuririle au venit sub forma a doua palme si o trimitere afara de la ora. Mi se rupea. In ochii colegilor, deja eram erou al revolutiei scolare din Onesti.

Partea proasta...
...din toata Revolutia am simtit-o la bani. An de an scoteam sume frumushele din Colind, Stea, Plugushor, Sorcova. 1989 a fost cel mai aiurea an din toti. Oneshtenii, in loc sa ne asculte colindele, au preferat sa vada executia lui Ceausescu. Macar daca aratau mai multa actiune, dar a fost ca un film prost, rusesc, in care eroul nici macar nu scapa. Lumea iti deschidea usa, te intreba ce vrei, ii spuneai ca vrei sa ii urezi de bine, de belsug si sanatate, dar nimeni nu mai voia sa contribuie la fondul de tigari al gashtii nebune. Colac peste pupaza, profa de roamana, Elena Ciubotaru, a reinviat vechile traditii si ne-a dat mere in loc de fise de cinci lei. Grasu a avut bafta cea mai nasoala si a nimerit un ionatan mincat de viermi pe dinauntru.
-Sa ma cac pe Revolutia asta, a mai spus Grasu` dupa traditionalul Sarbatori fericite... si asa au aparut primii nostalgici ai "vechiului regim".

Plutasii de pe Casin

Tom Sawyer a fost eroul meu. Bine, dupa Fat Frumos, Praslea si Greuceanu. Dar ca Tom nu era niciunul. Voiam sa ma fac Fat Frumos cind voi fi mare, dar voiam sa fiu Tom Sawyer in copilarie. Iar prima masura pentru a deveni Tom era sa imi fac o pluta. Americanii lui Mark Twain se plimbau pe Mississippi, eu voiam sa ma dau cu pluta pe Casin. Grasu, Sperila si Polonic erau tovarasii mei, deci era musai sa impartashim toate aventurile de pe rau.
-Plecam de aici, de la Onesti, cu pluta. Strangem la prima inundatie trunchiurile de copaci care vin pe rau, le legam, le batem in cuie, facem pluta si plecam. Ne trebuie securi, funii, chiroane si camerele de cauciuc, umflate, pe care le folosim ca barci de salvare.
-Sa mori tu fraiere, m-a luat Grasu la 11 metri. Si mancare...ce faci... Daca nu trage pestele, ala esti, te usuci ca o coropishnitza la soare.
Avea burta cat mine de mare, dar avea si dreptate. Trebuia sa dam atacul la camarile cu bucate ale gospodinelor moldovene ce raspundeau la apelativul de "mame". Cind Polonic a plecat in casa, am tinut sfat de taina cu Grasu si Sperila.
-Ba, asta daca afla ne omoara. Dar vorbim cu sor-sa, Nicoleta, sa vina si ea in expeditie, sa fie bucatareasa noastra. Ii facem cortul ei pe pluta si sta acolo. Bufnila e capitanul, asa ca el are grija de ea. Eu tin carma si Sperila pescuieste cu Polonic. E beton asa. Daca face ala figuri, asta e... il aruncam de pe pluta si cu asta basta.

Grasu`...
...era de departe cel mai optimist. Niciodata in viata nu studiase asa de atent ca acum harta judetului Bacau, ca sa nu mai spun de harta Romaniei. Casin, Trotus, Siret, Dunare, Delta Dunarii, Marea Neagra...asta era traseul. Trebuia sa fugim de acasa si sa nu stie nimeni unde suntem. Fuga trebuia sa se petreaca in jurul zilelor de salariu, ca doar nu eram nebuni sa fugim fara bani. Zi de zi ne umflam camerele alea mari, de cauciuc de tractor si ne lansam pe Casin. Repetam traseul plutei. Ne iesea totul brici si abia asteptam sa imi umflu pieptul de mandrie spre trecatorii de pe principalul pod peste Casin, pe sub care urma sa trecem cu pluta. Avea sa fie greu, dar prezenta Nicoletei pe pluta ne insenina viitorul si ne limpezea planurile. Repetasem chiar si scenariul de furtuna, cu abandonarea plutei in mijlocul unui suvoi. Camerele de cauciuc aveau sa fie umflate mereu, cate una pentru fiecare membru al expeditiei. Pentru ca Polonic era mai mic si mai slab, nu mai adusesem camera doar pentru el, ci avea una la comun, cu Nicoleta. Avea si cavalerismul nostru limitele lui...

Inundatia ...
...a sosit la 2 saptamani de la creionarea planului. Intre timp, tata deja renuntase sa isi mai caute securea, nu o gasea si pace. Trei borcane de zacusca ciordisem din camara, dar nimic nu se compara cu proviziile Grasului. Un ditamai rucsacul era plin de bunatatile ciordite de acasa, dar unele din ele deja aveau miros. De rusine nu ii spuneam nimic. Asa ca odata cu inundatia ne-am strans pe malul Casinului, la cules bushteni. Numai ca niciuna din cioatele care veneau pe apa nu era drepta, nu era buna de pluta. Toate erau strambe, mari, urate, bune doar de pus pe foc. Ca sa nu mai spun ca lungimea nu corespundea. Erau prea mici. Am trecut la planul B, taiatul copacilor din micutza lunca a Casinului. Securea tatii nu a rezistat foarte mult. Dadea Grasu cu ea in copaci degeaba. Se rupsese coada, iar cind ne era lumea mai draga, ne trezim cu tatal Grasului linga noi.
-Ce faceti aici ma naparstoci, intreaba Serbanescu senior...
-Pai..noi...stiti... de fapt... noi.... jucam...pluta...
-Voiam sa facem o pluta sa plecam pe Casin, o lamureste Serbanescu junior.
-Treci acasa nesimtitule. Deci de aia ai golit frigiderul. Statuse ma-ta la coada 3 ore pentru salamul ala si tu il furasei...Marsh acasa nenorocitule, iar pantoful lui Serbanescu senior a sondat brusc profundorul mostenitorului. Se sparsese gasca, se dusese naibii pluta.

Concluziile...
...au fost trase ceva mai tarziu de subsemnatul si de Sperila. Ne numaram vantaile parinteshti. Eu platisem in curele lipsa securii de acasa. Sperila insa, o incasase preventiv, pentru ca ai lui se temeau ca iar va scapa mina prin pusculitza familiei.
-Sa ma cac in pirateria ta si in pluta voastra de fraieri. Asa imi trebuie daca ma iau dupa voi. Am luat-o aseara cu furtunu1 de la masina de spalat... abia stau pe cur
-Eu iar am luat-o la curu` gol, ca taica-miu refuza sa imi bata hainele. Am dormit pe burta si radea si Dragos de mine...
Grasu se misca cel mai greu dintre toti. Se rupsesera toate unditele de el in casa. Avea o colectie de vanatai ...ceva ce nu aveam toti ceilalti la un loc, dar si planuri mari.
-Ba ideea asta cu pluta nu e rea. Dar nu de pluta e nevoie. Daca cioplim un copac facem piroga...in aia incapem si mai bine, nu se rastoarna, trecem mai repede de baraje. O caram in spate imediat.
-Sa cari pe ma-ta de burtos, ca daca nu era tac-tu sa ma dea in gat la ai mei, nu luam bataia, a incheiat Sperila peripetiile plutasilor.
Se dusese totul pe apa Casinului, Trotusului, Siretului, Dunarii...pina la Marea Neagra. Dar si acum as vrea sa fiu Tom Sawyer.

Farfuzele gastii

Perioada in care am golanit a fost dominata de cicluri intregi de fete. Primul a fost cel al Iepuroaicelor. Se numeau Ghinea...Adriana, Mihaela, Daniela si Ana. Erau surori si viitorul lor numai bine nu suna. Toata familia de 6 persoane pusa una peste alta facea un metru jumate. Mici, ale dreaq, cu gura mare, cu tupeu, erau clientele noastre la palme si suturi in fund. Daca le minca... se gasea tot timpul unul sa le scarpine. Mai tarziu, au devenit clientele gastii, dar pentru cu totul alte scopuri. Erau prietene bune cu Moruzoiacele, alte 4 surori, din care 2 gemene. Moruzoaicele erau blonde pai, cu ochi albastri, trase la xerox. Nu le distingeam, de aia nici nu le retineam numele vreodata. Doar nu era sa ne batem capul cu atata lucru.

Sperila...
...era vecinul cel mai apropiat de Iepuroaice. El le vrajea si desvrajea, dar nici noi nu ne lasam. Adriana era cea mai mare dintre ele...la ani, ca la inaltime erau o apa si un pamant. O aburisem de cateva ori, o dusesem prin padurile de pe dealurile invecinate Onestiului: Perchiu, Cuciur, Red, Buhoci.... si pe toate cele 4 rauri din jur, numai sa nu ne vada vecinii si golanii. Ne placea sa ne jucam cu samburii de sani ai Iepuroaicelor, dar nu spuneam nimanui, ne-am fi facut de ras. Ne luam la misto unul pe altul daca aflam cum sta treaba. Asa ca nimeni nu stia de nimeni. Pina cind au aparut cele mai bune prietene ale Iepuroaicelor.

Mustacioasele...
erau doar 3 surori. 2 mai mari, si una mica de trebuia dusa de mina. In clasa a 8-a, numai de dadacit surorile viitoarelor farfuze nu iti arde. Asa ca nu le prea bagam in seama. Pina cind una din ele a tot insistat sa se bage in seama cu mine si cu Polonic. Amici buni, nu se facea sa ne certam de la o amarata de jartica. Asa ca am vrajit-o impreuna, am imbarligat-o sa ne arate Gara Veche, unde tatal ei era ceva ... responsabil pentru vechea cladire a Haltei Onesti. A cedat greu, dar a cedat. Ajunsi acolo, am inceput conversatia. Intre timp, numai la loc nu ne tineam mainile. Luca, cu ceva mai mult spirit de initiativa, tragea de fusta. Eu lucram la etaj. Pe mine ma lasa sa fac orice, pe Polonic mai deloc.

Supararea ...
... cind imi vine, rup si fusta de pe tine, cam asa ceva cred ca isi spunea Polonic cind manevra piesa de imbracaminte. Nu a mers chiar asha. Dar daca isi punea amicul meu ceva in cap, pai sa te tii, ca tot ii iesea. Eu, continuam lucrul la etaj, Polonic la subsol. Am apucat sa vad cu coada ochiului cum dispare o piesa de imbracaminte cam alba la culoare. Si atunci s-a auzit un sunet tare ciudat dintre picioarele fetei. Ceva ce semana cu geamat, cu strigat de uimire sau o combinatie a celor doua. Imi scot mainile de prin decolteu, las ochii in jos si dau de fatza lui Polonic. Oripilat, cu ochii iesiti din gavane si cu buzele tremurand... ai fi spus ca gasise o poza cu sor`sa in chilotii tipei.
-Alo... ce ai patiti Polonic?
Asta saracul ... abia putea sa spuna ceva. Se uita la mine de parca trebuia sa il salvez din ceva. farfuzica se inrosise toata la fata si tacea malc strangandu-si coapsele.
-Ce mama dreaq ai ma?
-Eu nu am nik, dar asta e pe ciclu... mi-o tranteste Polonic, se ridica si o ia la viteza.
Am mai stat cu Mustacioasa cat ii spun ca o sa o mai caut. Nici gand de asa ceva. Ne-a urmarit doua zile, dar eram satui de probleme feminine. Am lasat-o in plata Domnului atunci. Peste ani, o cautam noi pe ea si ... chiar nu se pricepea deloc sa se ascunda.

Dezamagit

Premiile Ioan Chirila, acordate de acum an de an presei sportive de la noi... m-au dezamagit. Recunosc ca nu sunt la prima experienta de gen, adica o premiere a reporterilor si jurnalistilor din presa sportiva, dar editia de anul asta parca a fost facuta la mishto. Oamenii din presa sportiva sunt rai, sunt cainoshi, se bat cu Gigi Becali si Cristi Borcea pentru un parlit de sincron. Iar reporterul anului e un tip pe care in viata mea nu l-am vazut pe teren la asemenea faze. De ce? Simplu. Nu scrie pe sport. Aveam alti favoriti in cursa pentru reporterul anului si nu imi e jena sa recunosc ca as fi vrut sa o vad premiata pe Mirela Basescu de la Cotidianul. E primul roman, trec peste faptul ca e femeie, care a reusit sa faca un interviu cu legenda rugbyului mondial, Jonah Lomu. Daca nici pentru asta nu merita, atunci pentru ce se mai acorda premiile?

Foto
Fotoreporterul anului este angajat la Apa Nova, dar lucreaza ca freelancer. Cum nu participa Cristi Preda de la GSP, era clar ca premiul se va acorda cu greu. Juriul a fost impresionat insa de poza unui stadion gol. Bine si foarte bine. Nu stiu de cate ori a fost plouat sau nins pe un stadion de provincie respectivul fotograf, in cautarea unui instantaneu, nu stiu de cate ori a fost controlat la sange de gealatii din jandarmerie si nu stiu daca isi merita premiul. Nu am ochi de fotograf. La categoria asta as fi vrut sa il vad castigator pe un fost student de la Sibiu, actualmente fotoreporter la GSP, Alex Nicodim. L-a prins pe Razvan Lucescu cu degetul ridicat spre inaltul tribunei oficiale din Giulesti, iar mai apoi si-a luat palme, flegme si injuraturi de la alt portar: Carlos. Imi pare rau de el, sincer. Nici macar nu l-am vazut printre nominalizati.

Audio-video
La categoria comentatorul de radio al anului, nu cred ca pot exista comentarii pe linga. A castigat Adi Soare de la RRA in fata a 3 colegi de redactie si a singurului om de la Info Pro care a mai comentat aspecte din meciuri: George Trandafir. Pe linga faptul ca George e o prezenta meritorie acolo, Trandafir nu e comentator. E om de radio, face relatari, da coprespondente, ia sincroane, taie benzi, face jurnale, face de toate, mai putin comentariu de meci. Nominalizarea ii face cinste, din moment ce e primul om de la un radio privat care ajunge la o astfel de gala. La capitolul tv, ca si anul trecut, Radu Naum a castigat premiul. Da, la fel ca anul trecut.

Presa scrisa
Editorialistul anului a fost ales Radu Paraschivescu. Nu sunt de acord cu juriul, dar recunosc ca omul are condei, nu gluma. As fi vrut sa il vad pe Adrian Georgescu de la GSP cum ia premiul, dar... nu a fost juriul de acord cu mine. Nici eu nu sunt de acord cu juriul. Pai nominalizarile sunt facute de cele mai tari redactii din presa, iar de jurizat se ocupa poeti, filosofi, prozatori, jurnalisti care nu au prea mult habar de presa sportiva. Poate doar ca o mai citesc din cand in cand. Le-au cerut nominalizatilor sa trimita cate 3 materiale pentru a face jurizarea. As fi vrut sa se faca jurizarea pentru activitatea din tot anul, sa se faca de oameni care stiu presa sportiva. Cronicarul anului e Grigore Cartianu. Ce vreti, nu au participat Ioanitoaia si Tolontan. Nici nu aveau de ce, sincer. A, si mosnegutul care participa de unul singur la sectiunea carte sportiva, a facut scandal. Nimeni nu ii prezen tase cartea si nu il chemase pe scena sa ia un premiu. Era culmea. Ar fi fost ca in butadele lui Mitica de la Liga: "Concurez singur, culmea ar fi sa ies al doilea".

Impresii de final
In rest, ce sa spun...cind vezi ca nu sunt premiati oamenii care fac presa sportiva, furnicile care aduc informatia la redactie, cei care isi dau coate in gura pe teren cu concurenta, care iau camere in cap si flegme de la Gigi, parca iti trece cheful de a mai asista la premieri de astea. Noroc de Lipan Tandarica si de Johny Raducanu ca mi-au salvat seara. Dar nici cu Jack Daniels sau antreuri scumpe nu iti trece gustul amar lasat de astfel de faze. Si mai am o singura intrebare stupida... De ce a aparut Victor Ponta pe scena de la Ateneu sa dea un premiu, ce treaba avea el acolo...? Si o certitudine am dupa seara de ieri. Marian Dragulescu, singurul gimnast roman cu 2 titluri de campion mondial anul acesta, chiar e singurul om cu premiu la care nu mai am ce comenta. Il merita pe deplin.

Inceput de aventuri la Sibiu

La cererea vizitatorilor de pe blog, se stiu ei care, am spus ca imi calc pe corazon si scriu astazi despre Sibiu. Mai sunt multe episoade cel putin interesante din copilarie, dar trecem direct la studentia sibiana. Cel putin primele faze, ca altfel nu se mai termina postul asta.

M-am maritat
Asa am ajuns la Sibiu. Nu imi placea orasul, nu am avut niciodata ceva special pentru el. Prietena mea de atunci era la facultate acolo, asa ca hop si eu dupa ea. Era vorba de dragoste atunci, asa ca nu imi judecati decizia. Nu a fost casatorie (Doamne Multzam) dar am dat examen dupa examen. Si ala de admitere si perioada de proba la Monitorul de Sibiu, unde veneam cu recomandarea celor de la Monitorul de Bacau, si in relatie, pentru ca Alinei ii placea sa ma puna in tot soiul se situatii aiurea. La examen ma uitam ca o curca in lemne. Nu depasisem demult stadiul de emotii, desi mai dadusem examene, iar cu un an inainte am intrat la Bacau la Litere, dar am refuzat sa ma duc la facultate. Examenul a fost luat, angajarea facuta si asteptam sa vad ce fetze au noii mei colegi. La munca, m-au luat tare de tot ardelencele.
-Bai baiatu` de la Moldova, tu ai pasaport sa intri in Ardeal, ai viza Schengen pe el?
-Hai lasati gargara fetelor, Romania a fost facuta fara voi, fara ardeleni. Noroc de noi si de munteni..., replicam mai de fiecare data. Uram fazele astea si inca le urasc, sunt atat de aiurea ca ma apuca dracii. Oameni cu o facultate, cu minti ce ar trebui sa fie deschise, dar cu vederi asa de inguste si de marginite ca la Sibiu, rar am mai vazut.

Cu scoala...
...era altceva. Ma stiam cam cel mai mare din an, 23 de ani, asa ca pe 1 octombrie eram la bere cu colegii de redactie in loc sa asist la cursul festiv, de deschidere a anului. Nu m-a interesat, sincer sa fiu, pentru ca nu as fi vazut decat anul intreg, fara colegii de grupa. Asa ca pina la primul seminar nici nu am trecut pe la scoala. Cind am ajuns acolo am gasit doar 3 baieti in grupa, unul mai ciudatel ca altul, de imi venea sa plec. Unul dintre ei, Iulian, avea niste gesturi cel putin ciudate, asa ca i-am pus eticheta din prima: asta e pidosnic. Nu am gresit deloc in apreciere. In anul 4, baiatul deja se lauda ca e fetita.

Olteanu`
Pe numele lui Paul Dimulescu. Circa 1,80 metri, slabanog, cu o moaca ascutita de nevastuica, o pereche de urechi care te fac sa te gandesti la Ion Creanga si cuvantul "varza" in moldoveneste, adica Curechi. Isi camuflase aripile, pardon, urechile, cu o sapca, avea ditamai felia de pepene in gura, adica ranjea la toata lumea, si vorbea mult de tot. Sapca in sine, era un alt lucru demn de atentie. Era una din acelea facute de doua bucati. Cozorocul se lipea de partea de sus a accesoriului cu ajutorul unui fermoar, astfel incat sa ii ramana varful capatzanii goale in caz ca ii e prea cald. Sapca de copil, si ma bufnea rasul gandindu-ma cam ce fel de om e olteanul asta. Ma uitam la el in prima zi ca la o insecta care te deranjeaza ca se invarte pe sub nasul tau. Nu aveam chef sa stau de vorba cu el, mi se parea un copil care abia s-a desprins de fusta mamei si il credeam capabil sa provoace dezastre numai din intamplare. Aveam dreptate cat incape si aveam sa o aflu in foarte foarte scurt timp. Si cu el totul se petrecea parca doar la perfectul simplu. Era prima oara cind ma simteam agasat de olteni, desi mai avusesem colegi de armata de prin Craiova. Fusei, mersei, dresei, ei ei ei eie ie... asta era Olteanu

Melcul
Pe numele lui Dan Brumar. Privire albastra ca Lacul Balea, par aruncat neglijent intr-o parte, moaca de intelectual rasat impodobita insa cu un cogeamite topor infipt intre ochi. Are Dan un nanau de isi fac randunelele cuib sub el. "Daca trage aer puternic in el, pe nas, flutura blugii pe mine", asta a fost cam singurul gand care imi trecea prin cap. O alura trista, timida, de om care isi cunoaste locul si care asteapta sa vada ce hram poarta ceilalti. Nu credeam ca e in stare sa dea nastere unor aforisme mucalite, pe care mai tarziu le-am numit "Melcisme". Era exact opusul Olteanului, de la infatisare la comportament si imbracaminte. Daca pe mincatorul de praz nu il vedeam decat cu sapca aia idioata, in adidasi si treining, Dan era mereu aranjat, cu camasa calcata bine, pantalon la dunga si un sacou care niciodata nu avea sa se asorteze cu pantalonul. Era clar, e baiat de ai mei, din popor, nu e de bani gata, cu fite si masina la scara. Sarac, dar curat. Aveam iar dreptate.

Bautele...
...au curs pe banda rulanta cu amicii mei. Eram harta Romaniei: moldogotz, ardeleanoid si prazilian. Am devenit cei mai buni prieteni si cind ne intalneam era musai sa descantam o bortoasa cu alcool. Preferam sa nu fie vinul lui Dan, care ne baga numai in belele. Avea ardeleanul un vin tare si acru de iti venea sa ceri si o lingurita de ceai la el. As fi aplicat faza aia moldoveneasca de inzdravenire a vinului prost, dar nu aveam nici cana de lut, nici leushtean in dotare. Sibienii nu au treaba cu leushteanul, pun tarhon in orice, de la ciorba la prajituri.Vinul lui Dan era insa beleaua care atragea altele, nu ca Olteanul si-ar fi iesit din mina la a aduce necazuri. Ne-a legat insa cel mai ciudat scandal pe care l-am trait vreodata.

Un sibian...
...oarecare scutura din toate puterile un mic copacel de pe strada Cetatii. Pe o banca de linga fostul zid de aparare stateam cu Dan, Paul plus nebuna de Lili sa vrajim 4 litri de vin. Lili e din Braila, iar la chiloteii tanga poarta mereu infipt un cutit fluture. Doi litri de vin se dusesera deja, eram suparati si aveam chef de scandal. Am deschis gura, sa ne lipim de un caft. Sibianul care scutura pomisorul s-a trezit apostrofat de la 10 metri distanta de o voce din intuneric...
-Asa, asa...scutura pomisorul ala, poate pica para malaiatza...
Odata s-a ofuscat omul, a mai chemat vreo 11 tipi si o gagica si s-a apucat de discutii intelectuale cu mine:
-Toti bulangii cu fatza spre mine, striga smecherasul din fosta cetate transilvana. Asa, sa va numar.... 1,2,3...4...
O bagase si pe Lili in aceeasi oala cu noi, dar nu parea sa ii pese. Ei, nici atata. Mie imi pasa insa, de amica de pahar si sefa de grupa la facultate.
-Bai patzachina, zi mersi ca stii sa numeri pina la 4. Daca eram 11 ar fi trebuit sa te descalti, ca tu nu stii sa numeri decat pe degete.
-Daaaa...stai ca venim la voi, spune mocofanul. Iar trupa de 13 persoane se pune in miscare spre banca chefliilor cu artzag.

Ii numaram ...
...pe baietashii de cartier din Sibiu in timp ce veneau pe aleea din fata noastra si urcau micul damb din fatza bancii. 13...sa moara Zagadau. E de bine, numarul asta aduce noroc. Nu ma asteptam insa ca Olteanul si Melcul sa stea la coasta mea. Ma urcasem cu picioarele pe banca, Lili imi tinea spatele, Olteanul dreapta si Melcul tremura serios intre noi. Avea emotii iar in situatiile astea se balbaie.
-O...O...Ovidiule... eu zic sa stam cuminti ...
-Te bati linga noi sau pleci.
A ramas cu noi. Tremura insa tot. Si acum cred ca imi blesteama gura mult prea bogata, dar atunci a ramas pe pozitii. Au ajuns baietii linga noi, s-au uitat din toate partile, de parca nu le venea sa creada.
-Sunteti smecheri ma?, deschid ei focul...
-Nu, ortodocsi si catolici.
A urmat o intreaga tirada care avea ca scop intimidarea celor patru studenti si incurajarea gastii lor. Ori accentul ardelenesc e de vina, ori ma chitrofanisem prea tare, cert e ca m-a busit rasul serios de tot. Scuturatorul de pomi si-a incheiat brusc discursul, in timp ce un amic, a dat sa vina pe la spate, sa ma atinga la bibilica. A apucat sa vada cum se scoate un cutit fluture de la chiloti si cum se desface cu acel clinket inconfundabil de metal. Lili era linga mine, cu fluturele la vedere, iar sibianului ii scazuse brusc cheful de a mai da nv-uri. Tot scuturatorul de pomi a incheiat seara.
-Ba, sunteti niste betivi (de parca asta putea sa ne jigneasca)si... daca aveti chef de bataie, ne gasiti pe centru, unde suntem de vreo 3 ori mai multi.
Au plecat si noi am ramas gura casca. Nu puteam crede asa ceva. In Onesti, pentru mai putine vorbe ca ale mele, te lipesti de o cafteala sora cu moartea. Mai ales daca sunt 12 oameni. Am ras de ne-am stricat la matze, am terminat vinul si am plecat pe centru. Nu am mai gasit pe nimeni. Sibienii mergeau la somn devreme, sau se aciuiau prin barurile si cluburile deschise in pivnitele caselor sasesti. Iar cind la Crama National vinul fiert era 10.000 lei cana.... pe cine mai interesa Piata Mare si muzeele sibiene?

Retzeta
Ca sa nu ma creada lumea cel mai chietros moldovean, las aici retzeta de transformare a vinului acru in vin bun de baut. E nevoie de o cana de lut si cateva fire de leushtean proaspat rupt din gradina. Se freaca bine de tot interiorul canii cu leushteanul, de ii intra aroma in pereti. Se clateste bine de tot cana cu apa rece si apoi se toarna vinul. Sper sa va prinda bine, dar mai ales sa nu aveti motiva sa folositi reteta.

Karateeeee...ee...eeeee

Inainte de Revolutia din 1989 faceam coada la cinema, sa vedem tot ce insemna film de arte martiale. Aveam parte numai de prostiute, gen "Lovitura Fulgeratoare". Zburau chinezii aia mici si galbeni pe case, de spuneai ca e la indemana oricui. Ne zburau ideile mai ceva ca ei. Ma vedeam deja un micro-Shaolin, conducand gashca in lupte cu inamicii din zona. Habar nu aveam insa ce sunt alea arte martiale, dar aveam sa aflu cat de curand. Am gasit un petec de hartie lipit pe usa de la intrarea in scara blocului. "Amatorii de arte martiale se pot inscrie gratuit la cursuri, in fiecare zi, de luni pina vineri, la ora 16, pe platforma de ciment de la stadionul Energia. Doritorii sa vina imbracati in tinuta sport." Nu tu un nume, persoana de contact sau alte nebunii. Nu i-am dat atentie.

Mincinosul incintei...
...era Dan Dutza. Ne povestea niste tampenii de ne urcam pe garduri. Lanseta lui avea, cica, mini-tv, ca sa vada pestii pe care ii prinde, cantar ...de ii putea afla greutatea pestelui inca de cind era in apa, ...condusese masina la 3 ani, ... treburi grele, de se mira si el cum scapa nebatut. El ne-a spus sa venim la karate, ca e superfain, el fusese deja. A doua zi ma prezentam acolo, cu Polonic si Grasu in dotare. Ne uitam ca prostii peste gard la stadionul unde cindva jucase si Dobrin, la un meci amical cu parlitzii de fotbalisti din Onesti. Dupa meci plecase intins la Hotel, pentru o naveta de bere rece. Linga terenul de fotbal, platforma de ciment, unde ne astepta un tip cam la 25 de ani, brunetel, tacut si rezervat. Exact ce nu credeam noi despre un karateka. Ma asteptam sa vad o huiduma care imparte pumni si picioare cu viteza mincatorilor de orez vazuti de noi in filme. Canci. Nimic din el nu arata ca ar fi mare smardoi. Ne-a pus sa ne descaltam si sa salutam betonul pe care calcam.
-Acesta este dojo-ul. Il veti respecta mereu. Si la intrare si la iesire o sa salutati.
Ne-am inclinat si noi, ca era musai, si ne-am apucat de karateeeeeeeeee. Adica ne-a fugarit baietashul desculti vreo jumatate de ora, ne-am intepat in toate cioburile si pietricelele de acolo, dupa care ne-a aratat cum sa dam cu pumnul. Cum sa tinem degetele pe pumn. Ne-a umflat rasul pe toti 3 si sensei ne-a bagat 20 de flotari pedeapsa. Grasu` nu a mai rezistat.
-Cine esti tu bai ...nea Cutare.... astea sunt karate ce faci tu? Le stiam de la judo pe toate, iar daca ma chinui putin te si bat. Ma lashi cu fazele astea... Haideti ba acasa ca asta e cu pluta...

Nu ...
... am plecat. Am ramas cu Polonic sa vedem ce ii mai poate pielea sensei-ului. Am reinvatat sa dam cu pumnul si...cam atata. A doua zi, iar la antrenamente. Veneau unii cu caiete de acasa, sa isi noteze schemele, cu carti ciordite de cine stie unde, doar doar vor fi ditamai luptatorii. Nu era si cazul nostru. Pusti mucaliti, ne simteam bine in gasca, ascultam tot, nu pricepeam mai nimic din ce spunea sensei, dar speram ca va fi mai bine pe viitor. Rabdarea ne-a lasat dupa al doilea antrenament.
-Sensei, nu te supara, vrem sa va spunem ceva..., l-a luat Polonic deoparte pe primul nostru prof de karate.
-Va ascult...
-Dar, stiti...noi ce stil de karate facem aici, ca nu ne-ati spus...
-Este Shotokan Fudokan..., dar l-am intrerupt cu rasetele. Fudokan sunase a cu totul altceva in mintea noastra. La fel si in a Grasului, care radea de noi peste tot prin incinta, ca ne ducem sa invatam futciocan, nu karate. Lipsa de educatie la amicul meu, cit incape. Ce sa stie el despre marile secrete ale Orientului pe care urma sa le aflam eu si Polonic....
Belelele au venit in 24 de ore. Un mahar de la CSM Onesti a auzit ca se tin lectii de karate. A venit, l-a intrebat pe pusti ce fel de diploma are si alte chestii birocratice. Nu avea de nici unele, asa ca s-au dus naibii si dojo si curs de karate si visuri de a deveni al doilea Bruce Lee. L-am asteptat undeva linga parcul Sportiv din Onesti si am pus tzara la cale. De a doua zi intram in ilegalitate.

Ilegalistii
Dealul Perchiu. Onesti. Judetul Bacau. Romania. Coafura rezista. La fel ca si nervii nostri. O jumatate de zi am tras la coasa cu ceilalti karateka ilegalisti ca sa amenajam cum trebuie poienita secreta care avea sa devina dojo. Si pe asta o salutam, nu scapasem de vrajeala cu aplecarea in fata. Am mai invatat cate ceva din numaratoarea aia in japoneza, ni, san, gu, ru, vraja marii ... si m-am declarat debusolat de tot ce insemna karate. Ma asteptam la cu totul alte faze. Nu tu o saritura, o palitura serioasa, un truc, o fenta, o smecherie care sa ma ajute in bataile cu smecherasii de cartier...absolut nimic.
-Ba Polonic, traiasca-ti neamu, hai ba sa ne lasam de abureli de astea.
Nu a fost nevoie sa insist. Polonic se uita la mainile lui cu bataturi si numai de karate nu mai avea chef. Oricum, in seara aia plecam cu ai mei la mare. Saturn, plaja, bambine de clasa a cincea, alea alea... si am revenit dupa 2 saptamani la Onesti.
Dan Dutza ma astepta ca pe o paine calda. Cred ca eram singurul din incinta care nu aflase aventurile ilegalistilor. Versiunea mincinosului era lunga, cu mascati, alergari, impuscaturi si alte nebunii de alea de prin filmele lui Sergiu Nicolaescu, combinate cu filmele cu japonezi zburatori. Varianta corecta, aflata mai tarziu de la Polonic, era aia cu 2 sectoristi condusi acolo de tatal unuia din copii, care nu credea ca e bine sa invete pushlamaua lui sa dea cu piciorul. Se dusese naibii si singurul dojo de karate din Onestiul prerevolutionar.

Dupa 1989...
...ca mai peste tot, aparusera tot soiul de scoli de karate. Una mai fistichie ca alta, una mai Dragon Rosu decat Tigrul Zburator si toate ... o apa si un pamant. Tae-kwan-do, Shotokan, ce voia muschiul tau se gasea. Ca sa nu vorbim de amatori, aflati pe toate drumurile. Cu unul din ei au avut treaba Grasu si Sperila, seara, cind se intunecase binisor si golanasii isi faceau banii de tigari de la pustii de scoala generala. Unul din ei, mai zmecher ca toti, sa le faca probleme si alta nu. Afland care este motivul pentru care este oprit de varianta moderna si copila a celebrilor haiduci de prin filme, pustiul o da pe teatru. Arunca din spate ghiozdanul, scoate sacoul de la uniforma de pe el cu niste gesturi de spuneai ca se reincarnasera in el toti marii maestrii mincatori de caini, orez si alte nebunii asiatice. Ai mei raman cu gura cascata in timp ce pushtanul intra in garda si scoate niste sunete de intimidare. Celebrul "Kiai" era acum un soi de scancet de catel calcat pe coada. Si-au revenit repede Grasu si Sperila, dar la pusti a fost mai greu. Sutul bine plasat de Sperila la outzele lui karateka de cartier lamurise lucrurile. Baietii ramaneau fideli stilului Mai-da-nez.

Cum m-a insurat bunicul

Caftul veteranilor
Din 1992 si pina prin 1999, toate vacantele mele de vara se incheiau la fel. In Antohesti, hamalit de bunicul Vasile, cel mai mare om al satului Antohesti. Avea 2 metri inaltime, a fost padurar, spaima flacailor ajunsi acum mosnegei care abia se taraiau pe ulitele satului. La 70 de ani se tinea foarte bine si mai cotonogise vreo cativa vecini, care aveau o pricina cu el. Se tologise intr-o zi pe un polog de porumb, se uita la vaci cum rup frunze de bostan de pe tarlaua golita si isi rasucea o celebra "penala". Adica aduna firele de tutun scuturate prin buzunarele de pufoaica, le rasucea intr-o bucata de ziar si gata era tigara. Vecinii, 3 la numar, ...sa il ia prin invaluire. Tactica fusese, cica, unul din punctele forte ale lui Vasile Bufnila, pe vremea cind era tinar soldat al Armatei Romane din World War 2. Cei trei barbati din neamul Ciuta: bunic, tata si fiu, veneau cu mina goala sa il cafteasca pe Mosh Vasile. Primul a cazut batranul Ciuta, altoit cu dreapta. Nu s-a ridicat 3 minute de pe jos. A doua victima a fost fiul lui. O luase cu bastonul la oase. Necazul lui era ca nu stia ce fel de baston avea batranul Bufnila. Baston, este un termen impropriu pentru ranga de fier forjat, rotunjita la un capat aflata in posesia patriarhului Bufnila. Aplicata la coaste are efecte devastatoare. Cel mai mic a fost si cel mai destept din tot neamul. A injurat printre dinti, si-a strans ranitii, i-a pus in caruta si dus a fost. Bunicul fuma linistit, trebuia sa ii vina nepotul de la Onesti, si Bavarezu` ii aducea mereu tigari Marasesti. Mult mai bune decat Carpati sau prostiile alea de le fuma copilul: Marlboro.

Tigarile...
...au fost mereu marul discordiei dintre mine si Vasile Bufnila. Ne intelegeam perfect in rest. Imi spunea "Bavarezule", ca de altfel ...tuturor nepotilor. Trageam din greu alaturi de el, iar singurul mod de a imi multumi, era sa scoata "o cana de jin pientru niepotu aista". In 1992, proaspat revenit din Italia, defilam pe ulita principala satului, cu tata linga mine, gata sa atac lanurile de porumb de pe cele 10 hectare de pamant ale clanului. Si a iesit nebunie curata. Trageam de dimineata. Ne trezeam la 5, ca tot omul gospodar, iar la 6 cel tarziu, eram cu lanul de porumb dat jos, asezat in poloage. Despanusham apoi stiulete dupa stiulete, iar la 10 mincam. Strangeam bostanii, adunam stiuletii, legam porumbii in snopuri si ii asezam in caruta. Seara era gata tot si ajungeam acasa. Caram cu spinarea sac dupa sac. Din caruta in pod, iar la coborare aveam gatul plin de praf. Ma astepta o cana cu vin, o masa calda si abia asteptam sa plec sa fumez o tigara fara sa ma vada ei. Ma duceam pe ulitza la vale, sa fiu ferit. Ti-ai gasit. Eram obisnuit ca la oras, nu ma feream de necunoscuti, doar de familie. Nu stiam ca satul e mic si toti stiu ca a venit un om nou, al cui e si ce hram poarta. M-au vazut unii, asa ca la revenirea de pe ulite stia toata casa ce fel de tigari fumez. Tata s-a facut ca ploua si ca ma crede pe cuvant cind am spus ca nu e adevarat. Mincasem o frunza de menta ca sa nu miros.

Plecarea...
...tatei de acolo a dus la adevarata nebunie. O saptamana am ramas singur la bunici. Si treaba nu se mai impartea la doi cu tata, ci apasa rau de tot pe umerii inca nevolnici ai mei. Si asa am ajuns sa fumez cu tataia. De Craciun nu am fost sa tai porcul, dar au fost parintii. Batranul s-a dat binisor pe linga mama si i-a spus sa aiba grija cu mine, ca m-am golanit. Fumez, beau bere cu "Spanzuratu` shiala al lui Dragomir, de din vale di casa" si alte nebunii, una mai prapastioasa ca alta. Nu ca ar fi fost false, dar chiar nu voiam sa le afle ai mei. Iar bunicul promisese ca o sa taca din gura. El ma incurajase sa fumam impreuna.
-Ia o tigara uoi Bavarez. Lasa, stiu io ca fumezi, ti-a vazut nentu Mircea di la vali ca bei tiutiun ca o catana de cieia batrana. Stiu io cum is copchiii in scoli. Las ca nu ti spun la tactu, ca ti bati Nicu di nu ti vezi.
Asta fusese textul cu care ma convinsese. Atunci a tinut. M-au bagat ai mei in pamant de rusine dupa faza asta. Am decis sa nu mai ascult de Vasile Bufnila. Si bine am facut, ca a vrut sa ma insoare.

Depresie
Asta era cuvantul de ordine prin 1998. Cazusem a doua oara la facultate, ma despartisem de Antonia, era cum nu se poate mai aiurea. Liniste... doar la tzara. Si am stat acolo 2 luni de zile, desi 14 zile imi ajungeau sa ma satur de dulceatza plaiurilor razasilor. Tataia nu a avut el prea multe de obiectat la faza asta. I-am terminat porumbul, via, tot ce era de facut. Venea insa Hramul: Sfintii Voievozi, si a zis ca e musai sa fiu acolo. Doar se taia cocosul, se facea piftia, bunica facea celebrele branzoaice, era nebunia papilelor gustative. Si am ramas. La tzara, moldovenii abia asteapta sa le treaca musafirii pragul. Le pun totul in fata. Stiam ospitalitatea lor, dar ca in ziua de Hram nu e nimic. Cuptorul cu placinte duduie in orice casa, pulpele de pui sar din ceaunul cu ulei incins, piftia se leaga cu picioarele fostului ceas desteptator, care a fost pensionat pe motiv de gat taiat. Vinul rubiniu, tinar si cu spuma in buza canii de lut e scos de la butoi, se cauta prin cotloane si unghere doar de bunici stiute, cea mai tare palinca moldoveneasca. Se coace painea de casa iar aerul are atata parfum de il poti atinge cu mina si nu ai mai pleca. Masa nu se mai asaza in chiler, adica bucataria de vara, ci in casa mare. Acolo unde miroase asa dulce a gutuie si a struguri stafiditi. Se pus stergarele noi la masa, se aprinde candela si crucea facuta dinaintea mesei parca se bate cu spor si mai mare. E Hram la moldoveni.

Nu...
...m-au lasat bunicii sa plec pina nu am mincat acasa.
-Lasa uoi bavarez, nu ti duci pi icishe sa criada oaminii ca nu ai ci minca acasa. Stai di minca ghini, apoi mierji pi la vali, la baieti.
Am mancat de imi trosnea cureaua. De toate. Si racitura de cocos, si asa pofta aveam cind muscam din ceasul antic, si ciorba de gaina batrana dreasa cu ou si cu smantana, cu taietei de casa si cartofi scosi acum 2 saptamani, cu morcov sapat asta primavara de mine in gradina, cu de toate. Am trecut la friptura de pui cu smantana si cu mamaliga. Intingeam in farfuria de lut ars de parca nu mai mincasem de cind ma stiam. Au urmat placintele, ca doar nu era sa ma pun cu toate celelalte 3 feluri de mincare facute de bunica si care ma asteptau.
-Maine mamaie. Sarutmina de masa, dar nu mai pot... si am iesit in prispa sa fumez. Trecusem de liceu, fumam cu ei de fata, nu mai existau ranchiuna si ascunzisuri. Si am plecat in sat. Prima casa era a vecinului Mircea, care ma turnase acum cativa ani ca fumez. Cu fiul lui am stat iar la masa, iar la tuici, la vin, si la final...o bere. Trei case mai la vale era vara lui. Halta, mincare, vin, tuica. Tigara de dupa si treci Bufnila la o alta casa. A incerca macar sa refuzi e blasfemie. Nu stiu daca m-ar fi batut, dar sigur s-ar fi uitat chiorash. Dupa o ora aveam burduhanul gata sa plesneasca si capul tulbure de vin. Nici nu mai stiu toate casele pe care le-am vazut. Cert e ca am plecat spre discoteca din satul vecin. In lipsa mea, la casa bunicilor se stransese gasca de amici vechi, familia Scanteie.

Scanteile...
...erau amici vechi de tot cu Bufnila. Nu stateau unul linga altul, dar aveau traditii comune. Bunicii padurari, fii lor erau vanatori si amici la catarama, iar eu ma gaseam mereu la coasta lui Petre Scanteie. Un malac de 2/2 metri, un munte de fortza bruta, antrenat si de jandarmi sa dea cu piciorul. De cind revenise din armata zburau megiesii cu usi cu tot de prin baruri. Nu avea minte multa, dar muta caruta de unul singur, lua busteanul in spate si pleca spre casa cu el. E, si dupa toata mahmureala Hramului, ma trezesc cu bunicul la pat.
-Hai afara, in prispa, ca aviem di vorbit.
Spalat urgent, schimbat, luat tigarile si chibritul dupa mine, si ala am fost. Batranul Vasile Bufnila se uita la mine, din partea dreapta, isi aprinde Marasheasca si incepe cel mai lung dialog al meu cu el.
-Mai Bavarez...ai si tu di acuma o varsta. Nu ti gandieshti sa ti pui la casa ta?
-Nu prea tataie. Inca is tinar. Di ci sa ma leg la cap fara sa ma doara?
-Ti-am gasit o fata faina ma niepoati. Si ma gandiam sa iti las tie casa asta, 10 hectari di pamant, sa li muncim imprieuna cat oi mai fi, sa ai grija di noi si sa fii si tu la casa ta.
-Fata faina? La Antoheshti? Matali visezi bre...
-Tashi ma din gura si asculta la bunicatu. Nu ti invatz di rau, doar... Am vorbit ieri cu ai lui Scanteie. O stii pi fata lor....(Tipa, nici macar nu ii mai stiu numele, era copie fidela a fratelui Petre. Mai mare ca mine cu un cap si mai lata cu un metru). Fata isi cauta un barbat si tu ai cam terminat si cu scoala, si cu orasul si tat. Iesti bun di munca, o vast tot satu` cat di tari trag di tine, esti harnic, frumusel esti, ii numa ghini asha.
-Mai tataie...las-o naibii de treaba. Daca imi trebuie nevasta, imi iau eu si singur. Plus ca aia e urata cu spume, de ce zici ca e fata faina? E mai mare ca mine bre, ce vrei sa fac cu ea? Ma bate aia de ma asculta cu urechea....
-Bai, dar tu digiaba ai pantaloni pi tini? Si sa stii ca ii fata faina. Daca ti dushi la paduri dupa liemni cu ie, atunshi tu apushi copacul di la varf, si ie di la radashina....
A doua zi, la 6 dimineata urcam in cursa de Bacau, schimbata apoi cu alta masina de Onesti si dus am fost. Inca nu era cazul sa devin moshier in Moldova.

Aventuri la tara

Uram de mic copil sa merg la tara. Nu neaparat pentru ca aveam o aversiune fata de satul Antohesti, din comuna Izvorul Berheciului, ci pentru ca de fiecare data cind ajungeam acolo luam niste batai de nu ma vedeam. Pai cronologic sa o luam. Dus la tzara, cu mama, tata si frate, bashca un amic al tatei, cu o Dacie rosie in care incapuse intregul familion. In loc de ciresi, bunicul avea visini. In loc de cai, animalele mele preferate, bunicul avea vaci. Noroc cu batranul caine Voicu, cel mai bun prieten al meu si dusman al tuturor celor care ma alergau sa ma bata prin curte, de la mama la Dragos si la bunicul. Latra la ei de parca nu ii cunostea, sarea sa smulga lantul. Cind veneam noaptea acasa, ma latra, apoi imi auzea vocea si se calma. Lipseam un an de zile, sau chiar mai mult, si tot ma recunostea. Adoram corcitura aia smechera si fidela. Mama nu il suporta pentru ca ma umpleam de purici dupa o sesiune la tzara. Dar Voicu era singurul meu prieten bun la tzara si nu as fi renuntat la el pentru nimic in lume.

Nazbatiile
Cind esti copil, insa, nu ai tu chef de a sta cuminte. Toata ziua eram cu Dragos pe capitzele de fan si de lucerna ale bunicilor, saream de pe una pe alta. Fugaream cocosul cu biciul, pentru ca zburatoarea era a naibii tare si sarea sa ne loveasca. Norocul meu era la hram, de Sfintii Voievozi, cind deshteptatorul rural ajungea piftie. Nu aveam prieteni in sat, asa ca eram de gasit cocotzatzi in copaci, pe camp sa fugarim fazanii si iepurii salbatici cu Voicu linga noi, la furat ouale din cuibare, fara sa afle bunica, la cules de coarne sau buretzi, la tot felul de alte nebunii. Numai ca ne visam si adevarati cow-boys. Iar cal nu avea bunicul. Avea 2 vaci mari, de lapte, Joiana si Mandrolea. Oricate vaci a avut, toate purtau numele asta. Nu era nicio Dumana, nicio Martzolea. Beleaua celor batrani a fost ca au plecat intr-o zi pe deal si au lasat copiii acasa. Mama, tata, bunic, bunica si amicul alor mei disparusera din batatura, iar eu ma visam deja sef de trib indian. Numai ca nu aveam cal.

O casa pentru un cal!
Sau o ograda, orice, numai sa fac rost de cal. As fi dat orice. Dar cum de cal nu putea fi vorba, macar sa dregem busuiocul cum se putea. Prima victima a fost Voicu. A preferat sa schelalaie, sa se repeada spre mina mea sa o muste, iar apoi sa se adaposteasca sub stiva de lemne pentru iarna. Nu a mai iesit de acolo. Singura vietate capabila sa devina armasar focos devenea acum vitelusul Joianei. Sarmanul rumegator nu avea habar ca e animal domestic, el stia doar sa o sece pe ma-sa de lapte si sa intre cu greu inapoi in grajd. Bunicul nu prea stia sa se roage frumos de animalele de prin batatura, asa ca biciul era instrumentul lui preferat de convins dobitocul ca la locul lui e cel mai bine. Am intrat cu Dragos in grajdul intunecos si l-am vazut, legat la o iesle a lui, separata de cea a vacilor. Avea o mina de fan sub bot, isi intorcea rar capul spre noi si parea cel mai bland cal cu putintza pentru mine. Luat legatura dintre coarne, tras animalutzul spre iesire, totul decurgea normal. A deschis frax usha de la grajd, l-a izbit soarele in ochi pe vitel, si ala am fost. M-am trezi smucit, tarait, aruncat de parca eram o carpa uitat pe undeva pe la bucataria de vara cind vine furtuna in Moldova.

5 minute...
Atata a durat batalia cu vitelul transformat de imaginatia noastra in ditamai bovina aruncatoare de flacari pe narile mari. A fugit prin curte, a izbit tot, a aruncat din picioare, s-a dat cu coarnele spre noi, ne-a fugarit, dar a si luat-o pe coaja. L-am bagat inapoi in grajd dupa ce l-am rugat frumos frumos de tot sa isi reia pozitia dinainte. Adica arata saracul vitel vai de capul lui, ghidat de 2 biciuri si o ditamai coada de lopata. Aici treaba era incheiata. Pina cind aveau sa vina batranii inapoi in batatura, se vor fi dus urmele. Dar tot mai aveam chef de aventura. Om cu aptitudini spre stiintele exacte, Dragos a mizat pe masina. Acolo era de noi. Dacia 1310, rosie, poposea bine mersi linga carutza. Incercat usa de la sofer. Descuiata. Paradisul tocmai isi deschisese portiera catre doi bieti copii pacatosi cu imaginatia bolnava. Si urca in masina, si trage de volan, si baga surubelnitza in contact, pentru ca nu gasisem cheia, si trage de manete si sari pe scaune. Batalia mare s-a dus pentru postul de sofer. Rugamintile fierbinti ale lui Dragos, dublate de cativa pumni bine plasati in coaste, ar fi convins pe oricine, darminte pe mine, iubitorul sau frate mai mic. A tras serios de manetele de linga volan, din partea stanga si dreapta. Doua au cedat.

Seara ...
...care a urmat a fost orice, numai buna nu. Am mincat bataie in serii. Cind eu, cind Dragos, cind impreuna. Amicul tatei se uita la el cu niste ochi de vitel batut cu parul si tinea in mina manetele rupte. Ne-a incins tata de sarea Voicu din lant si nu mai avea aer. Sa se spanzure singurul cainele, ca tot nu avea ce face. Biciul era la Neculai Bufnila in mina, iar pantalonii nostri se scuturau de praf dungulitza cu dungulitza.
-Nu mai pisati ochii, ca nu aveti de ce. Ati stricat, acum platiti....a tras concluzia repede tata.
Mama saraca, ea ne-a scos din mainile lui. Eram plansi ca vai de noi, dar inca speram ca aici se termina tot. Furtuna abia incepuse.
Bunicul a scos vitelul la vaci, sa bea si el portia lui de lapte. Urmele de bici, de bita, se vedeau de la 2 metri, inaltimea lui Vasile Bufnila, tatal mandru al razasului Nicolae, binemanuitorul de bici pe curul fratilor Ovidiu si Dragos. A fost repriza a doua, mai ceva decat prima. Tot mama ne-a scapat. Bunica uitase sa mai sara cu gura, si ea era suparata.

Femeile...
...din neamul Bufnila au tinut apoi consiliu. Mama incerca o manevra diplomatica...
-Mama, te rog eu mult, poti sa ii tii pe astia mici inca o luna la matale, sa punem casa aia la punct, sa luam mobila, sa ne mutam cu totul... spunea femeia cea tinara.
-Nu pot fata mamii, ci aishtia is diavoli curatzi, numa nerozii fac tata ziua. Cum sa am eu grija di iei, ca trie sa am grija di mini si di rumanul mieu.
Sperantza ca va mai scapa de stresul celor mici a parasit-o pe Virginia Bufnila. Trebuia sa se chinuie cu noi toata vara, noroc ca atunci descopeream ca Onestiul are 4 rauri in zona: Casin, Oituz, Trotus, Tazlau, basca lacul de acumulare de la Belci. Au urmat apoi ani in care as fi preferat orice, numai la tara sa nu ajung. Aveturile curg si ele, una dupa alta.

Final de golaneala

Incepusem de ceva timp sa realizez ca alaturi de golanashii mei viitorul nu suna foarte bine. Eram la liceu deja. Acolo mi-am dat seama ca nu ai nevoie neaparat de forta bruta pentru a te impune. Eram doar doi baieti intr-o clasa de 24 de fete, ca asa e la Limbi Moderne, ce sa ii faci? Am vazut ca poti rani mult mai dur si mult mai tare cu doar un cuvant. Hai fie, mai multe cuvinte. Dar daca le spui cum trebuie, cind trebuie, si mai ales pe cele care trebuie sa le spui, atunci efectul e mult mai dur. Nu mai dadeam cu pumnul, dar putine erau colegele care aveau curajul sa ma provoace. Imi pastram forta fizica pentru meciurile de handbal si pentru bataile din cartier. Refuzam insa "sa dau la matol", asa cum faceau cei din gasca atunci cind ramaneau fara bani. Metoda era forte simpla. Se asteapta ziua de salariu pentru chioretii care aveau chef de baut. Si il pandeai pe matol cind se ducea la baia din bar, ii aplicai doua la mir, il lasai lat si ii luai banii. Politia numeste chestia asta jaf sau talharie. Noi vedeam lucrurile din partea cealalta a baricadei. Numai ca viata de gangster nu parea tocmai cea mai fericita. Nu simtitsem niciodata cata dreptate am, pina cind nu a picat tragedia pe noi. Murise Cristi.

Cristi...
...era unul din golanasii ceva mai in varsta decat noi. Era unul din putinii care ne aratase trisarile la poker, la alte jocuri de carti, poate singurul la care aveam tupeu sa cerem tigari, pentru ca ne si dadea. Nu fuma niciodata fara filtru, iar Snagovul era cea mai amarata marca de tigari din buzunarele lui. Cismigiul, echivalentul romanesc al Kentului, era pentru el o bagatela. Mergea cu noi, boracii, la pescuit, ne invatase cam tot ce stiam sa facem in materie de dracarii. El ne aratase cum se ciordeshte plumbul de la roata masinii, cum sa faci un buhai cind vrei sa mergi cu plugusorul si alte cate si mai cate. Fratele lui, Marius, era de o varsta cu Sperila, dar umbla deja in gasca cu Gogoshar si Dragos, ei erau veteranii, noi... papitoii aia mici. Cristi plecase de ceva timp din incinta, iar la ceva timp au aparut zvonurile ca era plecat din tara, ca intrase in ceva belele la Bucuresti. Tineam la el enorm si ne doream sa nu fi fost nimic adevarat din toate astea.

Tragedia...
...a lovit mai tare decat credeam.
-Cristi e mort, ne-a anuntat sec Sperila. Cica il aduc acasa de la Bucuresti, unde era la morga...
Niciunul din noi nu mai avea cuvinte. Povestea, la modul zvonistic, era extrem de dura si de nasoala. Fusese gasit in Padurea Baneasa. Decapitat. Linga el, pasaportul, din care lipseau foile cu vize de iesire, plus buletinul, fara foile unde era trecuta viza de flotant. Cineva nu voia sa se stie pe unde fusese, ce facuse. Zvonurile din gasca erau urate de tot. Ca ar fi fost ucis de o luna, ca ar fi fost gasit tarziu, ca abia a fost identificat de rude. Cert e ca sicriul era zincat si a stat mereu acoperit. Nimeni nu l-a mai vazut cind a fost adus acasa. Nici nu puteam urca in casa de tristete, de jena, de... nici nu mai stiu ce. Cristi statea la parter. Usa apartamentului era deschisa mereu, iar sus atarna doliul, acea carpa neagra pe care o uram cu totii. Ca sa ajung in casa, urcam pe bloc, de pe scara de la Polonic, coboram pe a mea si apoi in casa. Nu puteam, efectiv, nu puteam trece pe linga usa lui.

Inmormantarea...
...a fost poate cel mai aiurea moment al gastii. Ne rugase mama lui Cristi sa ajutam cu cite ceva. Duceam un felinar, linga masina dric, alaturi de Polonic. Ne tremurau picioarele. Grasu si Sperila refuzasera sa ajute. Nu puteau privi si pace. Il banuiam pe Sperila ca plansese si el, ca de Grasu eram sigur. Cei doi veneau la coada cortegiului cu niste mutre de parca ii intoxicase cineva cu plumb. Tot cartierul venise sa il conduca pe Cristi pe ultimul drum. Parinti, copii, golani, fete de liceu, fosti amici, prietene, babele de la scara blocului, toata lumea era acolo. Se spune ca nu exista nunta fara plans si inmormantare fara risete. Nimeni nu a schitat un zambet la plecarea lui Cristi, darminte sa rida. Probabil ar fi fost batut de toti cei de fata. Tineam la el ca la un frate. Nici nu stiu cat a durat drumul pina la cimitir. Mi s-au parut ani. L-am depus la capela. A urmat slujba, iar cind preotul Alupei din Onesti isi lua Ramas Bun in locul mortului, pe toti golanii ne-a busit plansul. Nu era de la fumul greu al lumanarilor, nu era de la aerul tamaiat bine de tot. Chiar plangeam de sareau camasile alea negre si urate de pe noi. Nu am mai suportat sa auzim trosnetul bolovanilor pe sicriu. Am plecat spre casa, alaturi de Sperila, Polonic si Grasu. Nu am scos nici un cuvant. Nimic nu mai era la fel.
-Hai Ochios sa ne imbatam... propune Grasu`.
-Altadata. Nu am chef.
Ma gandeam insa ca nici macar in filme gangsterii nu au parte de final fericit. In viata reala, ce sa mai spun... Tocmai ma convinsesem. Si ma tot gandeam ce altceva sa fac. Nu stiam foarte multe, in afara sa dau cu pumnul, sa ciordesc, sa trisez, sa fug de politie, habar nu aveam cum o sa arate totul. Eram la un liceu de fete, jucam handbal la o echipa pe cale de desfiintare, viitorul suna tot si tot mai prost. Apropo de sloganul asta, ca viitorul suna bine... e de la Connex, actualmente
Vodafone. Iar Marius, fratele lui Cristi, a fost actorul din ultima lor reclama tare.

Poza de grup. Sperila

Era spaima tuturor gospodinelor care isi lasau rufele la uscat pe sarmele de afara. Le trimitea rufele murdare acasa si copiii batuti. Era cel mai crud din gasca, si mai mult ca sigur ii fila o lampa acolo sus, la mansarda. Fura bani din casa, si apoi spunea tot. Ca i-a cheltuit cu mine, cu Grasu, cu Polonic, cu cine mai fusese. Mama lui ajunsese saraca, un adevarat recuperator. Pornea din usa in usa sa ceara daune pentru ce facusera copiii, ca doar nu cheltuise singur plodul ei. Se certau moldovencele deseori din cauza nebunului. Avea insa un nas... nu puteai ascunde banii de el. A gasit cele doua sutici amarate ascunse de mama lui, tocmai in carcasa televizorului Olimp H2, varianta pe lampi. Avea fler si era dat naiba. Pescuia chistoacele de tigari cu dezinvoltura unui lipovean care scoate pestii din plasa. Idolul pustanilor, batausul de fete, omul ideal sa-l dubleze pe Tom Cruise in Misiune Imposibila. Nu era gard prea inalt, etaj prea departe de sol, sarea de peste tot. Urca unde nu te asteptai, chit ca nu mai stia sa coboare de acolo. Inconstienta l-a costat scump, dar niciodata ca in 1992.

Italia...
...fusese patria mea 3 saptamani. Revenisem din cantonament incarcat cu de toate. Statii walkie-talkie, spaghetti cat sa hranesc un batalion, sosuri, haine sport, eram vedeta incintei. Toate fetele ma cautau, voiau sa fie in vorba cu mine, baietii se uitau cu invidie si admiratie. Ma simteam top of the world, king of the hill. Sperila era cel mai apropiat de mine. Manevra statiile, le stergea de praf, dar ...nu mai era el. Avusese in lipsa mea ditamai beleaua. Gasise cu Grasu un sac de carbid si au vandut ceva din el pe bere. Da-i cu berea, ascunde-te de ploaie, mai da cu bere, mai cauta clienti, se turtisera golanasii mei, erau muci. Ajunsi in incinta cu ce mai ramasese nevandut si nebaut din sacul cu carbid, l-au bagat pe tot in apa de ploaie care se stransese pe masa de tenis.
-N-ai tupeu daca nu ii dai foc, sa mori tu Speriatule... il iau ideile marete pe Grasu.
-Ei n-am.... Da bricheta incoace, se arata viteazul din Sperila.
A pus mina cu mult deasupra baltii in care sfaraia carbidul. Incercare...nimic. Mai jos mina, acelasi rezultat. A lasat mina aproape de bulele sfaraitoare ale carbidului si a tras degetul in jos pe rotita. Instant a aparut un nou imens de fum negru, o flacaroaie de ajungea la etajul intai, dar Sperila...ioc. Se holba Grasu dupa el...nimic. La un moment, se desprinde o pala de fum negru si inainteaza spre Grasu. Au aparut brusc doua puncte albe si un sirag cam ingalbenit. Deschisese ochii si voia sa vorbeasca, dar nu putea. Dupa o repriza de cinci minute in care toti pustanii s-au tavalit pe jos de ras, la propriu, Grasu a ramas fara strop de alcool in freza, a scuturat neuronii lui blonzi si a inceput sa ii "acorde primul ajutor". Adica il spala cu apa de ploaie dintr-o balta, pe mina arsa pina la carne.

Cretinul...
...ala grasan abia dupa o ora l-a acompaniat pe amicul nostru la spital. Sa te tii urlete, pansamente, solutii, spirt, unguente, spirt, usturimi, dureri, nebunie, parinti in lacrimi, uscheala Grasule ca e de rau. Mina arata acum urat cu draci. Ne era oarecum sa dam noroc cu el. L-a salvat o baba de cicatricile alea mari si urate, de pielea moarta si de cea decolorata. Babutza l-a pus sa tina pe brat foi de varza verde, iar in 2 saptamani Sperila era din nou fotomodel. Nu l-a tinut mult insa. Si-a luat 2 batai nashpa de la Gogoshar, frate-su mai mare. Plecam la pescuit, pe lacurile de acumulare ale Siretului. Asta presupunea lansete, mulinete, rime scoase dinainte, carlige, monturi, plecarea cu trenul la Adjud, de acolo schimbat trenul si tot asa.

Plecarea...
... a stat sub zodia Balantei, in care e nascut Grasul. Adica ne-a trezit la 2,30 noaptea Grasu pe toti. Eu si Dragos stateam la etajul 3, in diagonala, pe aceeasi scara, dar la etajul 4...Sperila si Gogosar. La o scara linga, Polonic, la etajul 2. Ca sa te auda toti, era de ajuns sa te pui in mijlocul strazii si sa strigi cat te tineau plamanii. La 2 noaptea, Grasu se simtea inspirat. Si-a bagat 2 degete in gura si a inceput sa fluiere, dar nu obisnuitul semnal al gastii. Nuuuuu, Grasu fluiera cat putea de tare piesa de pe genericul serialului american Dallas. Madam viceprimar, de la etajul intai si madam sotie de consilier local de la etajul al doilea nu au apreciat foarte mult exercitiul artistic. Au zburat borcanele, am coborat si noi, am ajuns la gara. Trenul personal avea vagoane etajate. Normal ca stateam la inaltime si fumam in compartimentele lungi, cu tigara scoasa pe geam. Gogoshar nu aprecia gestul.
-Lasati ba mucosilor tigarile, ca va sparg cu bataia.
-Spargi pe ma-ta, i-a raspuns fratele Sperila.
-Uite ba cretinule semnul de nefumatori, facea deja spume la gura Gogu.
-Uite ba cretinule ca nu mai este, il maimutareste Sperila. Scoate apoi o fisa de cinci lei (erau inca fisele alea de aluminiu, nu lei grei) si incepe sa razuiasca autocolantul de pe peretele vagonului. Gogoshar nu mai suporta, se apropie din spate si il loveste cu genunchiul. Rezultatul a fost mai dur decat il puteam prevedea. Sperila se zvarcolea pe podea, stergand mizeriile aruncate tot de el, si urla cat putea...
-Aoleuuu, mi-a dat boul fix in noada curului. A durat 5 minute sa se linisteasca Sperila si alte cinci sa ne repunem moacele serioase pe fata, ca ne stricasem de ras. Nasul ne-a taxat apoi cu vreo cinci lei mai mult la spaga, vazuse ca a disparut semnul de Nefumatori.

Pe balta...
...nu era bine sa stai linga Grasu sau linga Sperila. Nu aveau chef de pescuit, mai bine dadeau la broaste decat la peste. Mai bine fumau, gateau, injurau, jucau poker, jucau barbut, mai bine dadeau vina pe unditza ca nu e buna, pe ghinion, ca nu trage pestele, pe orice altceva decat pe slabele indeletniciri de pescar. Asa a fost si acum. Balta de la Adjudu Vechi avea peste pentru toti, numai pentru ei nu. Au plecat sa pescuiasca direct pe Siret, dar Gogu refuzase clar sa ii dea lanseta fratelui tembel. S-a lasat cu o scurta incaierare, din care se auzeau doar icnetele, pentru ca apoi un racnet sa alunge toti pestii....
-Valeuu, iar mi-a dat boul la noada curului..., plus o zvarcolire a lui Sperila pe pietrele de la malul Siretului.
A trecut batalia frateasca, s-a lasat iar linistea, iar dupa 20 de minute Sperila pleaca decis spre boschetii din marginea apei. "Omul sfinteste locul", zicea mereu Sperila, singurul dintre noi care se putea descurca si fara hartie nerusinata. Betze, pietre, orice devenea un accesoriu pentru el pe buda improvizata. Dupa alte 10 minute era linga Grasu si prindeau un peste dupa altul, cu o frenezie de ne cruceam toti.
-Ce vreti ba, am dat si cu deshtu, ne lamurea Sperila.

Apropierea ...
...dintre mine si Sperila se confunda cu acoperirea pe care ne-o ofeream unul altuia. Cind tata a gasit la mine in geaca un pachet de Snagov, normal ca i-am explicat ca e al lui Sperila. Cind el a patit acelasi lucru, a dat vina pe mine. Parintii ne credeau, dar se chinuiau sa nu ne lase foarte mult timp impreuna. Daca spuneam ca plec afara sa ma vad cu el, deja era deranj acasa. Asa se face ca stateam mai mereu plecati din raza de actiune a vederii babacilor. Eram mereu pe Perchiu, cel mai inalt deal de linga Onesti, unde cionstruiam alaturi de Grasu, cele mai traznite cazemate cu putiinta. Cind amicii mei faceau echipa, iesea de belea. Gasisera 4 brazi inalti, unul linga altul, iar partea de la varf era noua cazemata. Scanduri si busteni mici erau carati cu greu spre varful brazilor. Cind totul era gata, Sperila mai gaseste ceva de facut, doar ii refacea greselile Grasului. Numai ca legatura a cedat, iar de jos, de la poalele brazilor, privelistea a fost de groaza. Sperila cadea din craca in craca, cu securea in mina dreapta, ridicata deasupra capului. Fiecare creanga din copac il lovea intre picioare, insotita de un racnet animalic. Asa a si ajuns linga noi. In picioare, cracanat, cu securea deasupra capului si cu un rictus pe fata. Asa a ramas 5 minute, fara sa mai poata spune un cuvant. Dupa binemeritata pauza, a revenit in varful copacilor, doar trebuia desavarshita capodopera.

:(
Sperila a avut aproape acelasi traseu ca Grasu. Ai lui au vandut apartamentul de pe scara mea. S-au mutat la Caiuti, unde avea o gradina si au deschis un bar. Profiturile se ducea insa pe gatul fiului cel mic al patronului. Afacerea nu a rezistat mult. Sperila si Gogoshar au devenit apoi barman si ospatar in acelasi bar, dar in Bacau. Nu l-am mai vazut de ani buni, dar aud despre el ca a revenit prin oras, ca e la fel de slab, cu aceeasi figura speriata si nebuna. Are insa o tristete iremediabila pe fata. Mama lui a fost ucisa de un verishor care avea ceva probleme. Cazul a fost prezentat pe vremea aia la ziarul unde lucram: "Monitorul de Bacau", dar nu am putut scrie nici macar un rand despre mama lui. A scris un alt coleg, eu nu eram in stare.

Poza de grup. Grasul

Ovidiu Serbanescu era piesa grea a gastii. Si la propriu si la figurat. Dupa ce am citit Zorba Grecul am ramas cu ideea ca personajul lui Kazantzakis e fix minciuna pe linga viveurul gastii noastre. Ovidiu Serbanescu era un tip care stia sa scoata bani si din piatra seaca. Totul era ca piatra sa fie elev de scoala, sa invete la generala nr. 8 din Onesti si sa aiba bani de acasa, pentru un paketel. Pumnii Grasului, cam de doua ori cat ai unui copil normal, rezolvau totul. Impreuna cu el m-am inscris la lupte, impreuna cu el am plecat apoi sa ne inscriem la fotbal. Aici a venit un profesor de judo, s-a uitat bine la malacii care se chinuiau sa dribleze si i-a luat deoparte.
-Ba nebunilor, fotbal poate sa joace orice prost, nu vreti sa faceti judo, sport adevarat, pentru barbati?
Si am facut judo. Cu oarecare succes. Pina la cantonamentul din Delta, cind un cablu de otel i-a sfasiat muschii de pe femur Grasului. De sus pina jos. De atunci nu mai purta pantaloni scurt. S-ar fi vazut cicatricea extrem de urata.

Niciodata...
...nu stiai la ce sa te astepti de la Grasul. Ne certam ca niste orbeti. Ne bateam, ne impacam, in cele mai ciudate moduri. Dupa un caft scurt in propria clasa, m-am dus la cei de linga, a VII-C sa ii recuperez banii lui Polonic, bani ciorditi de un tiganush. Cafteam de zor vreo 3 prapaditi si nu il vazusem pe tigan cum vine cu o sticla de suc sa imi dea in cap. L-a luat Grasul de mina, i-a proptit dreapta in barba si am inteles de ce li se mai spune tiganilor si OZN-uri. (Obiecte Zburatoare Negre) Toate nebuniile aveau punctul de pornire la Grasul, si toate se incheiau la el. A fost primul care nu mai era virgin, dar nu pentru ca ar fi avut femei inaintea noastra. Jucam fotbal in curtea scolii, intr-o zi de weekend. Luase o minge in outze, s-a retras pe tribunele de fier si deodata il auzim.
-Sange. Valeuuuuuu... mamaaaaaaaaaa
Niciodata nu am inteles cum reusea sa se miste atata de repede cu toate kilele lui, dar numai la cazuri de "Stejar Extrema Urgenta". Cind a revenit din casa ne-a explicat ca isi tot masase podoabele lovite cu mingea si ca a tras cumva aiurea cu degetele si dusa a fost atza. Am ras de el pina am simtit ca o sa crapam.

Loviturile...
...incasate de Grasu, in orice caft ar fi putut sa doboare doi tipi normali. Nu era cazul cu el. Rezistenta si vointa avea mai ceva ca oricare din noi. Dar nu si multa minte. Numai el a putut sa lase un adversar sa ii rupa mina din cot, la un meci de judo. Era la Onesti, eram in clasa a cincea pe atunci, iar partida parea una de rutina pentru el. Nu stiu cum s-a facut, dar ne-am trezit cu Grasul prins in fixare, cu mina gata sa trosneasca. Trebuia doar sa bata in saltea cu mina libera si i s-ar fi dat drumul. Nu a vrut sa cedeze, desi toti cei de linga tatami urlam la el sa bata. Nici profu nu l-a convins. Am auzit cum trosnesc oasele, urletul scurt si Grasu lesinase. In acelasi an a cazut de la 12 metri inaltime. Ne aflam in grup pe malul Trotusului, la piciorul podului vechi, de trenuri. Ne dadeam pe o sufa ca Tarzan si ne simteam mai bine ca niciodata. O chemasem pe o gagica din incinta, sa ii aratam ce macho rateaza ea zi de zi si sa o rugam sa isi dea panatalonii jos, sa vedem ...."daca o avem la fel fetele si baietii". Pina sa se ajunga la punctul culminant, Grasu a cazut de pe sufa pe bolovanii de sub pod. A cazut ca o clatita aruncata din tigaie. Plat. Si nu a mai miscat. Am lasat naibii si microfarfuza si sufa aia nenorocita si am fugit spre el. Nu mai misca. Nu se mai auzea nimic. Mai aveam 2 metri pina la el si deodata incepe sa dea din gura si din picioare de parca mai era o ora pina la Apocalipsa.
-Au picioarele, au burta, au spatele, au mainile, au totuuuuuuuuuuuuullllllll, urla amicul nostru in timp ce izbea cu picioarele in bolovanii care nu amortizasera deloc caderea. Ne-a umflat rasul rau de tot, desi numai de ras nu era faza. A priceput huiduma ca de el ridem, si sa te tii cind s-a ridicat. Era ca soparla, fugea dupa mine, dupa Polonic, dupa Sperila, sa prinda unul si sa se razbune. Magareatza a picat pe Polonic, care si-a luat o palma de s-a dus si el cu roatele in sus. De acum puteam ride pe saturate.

Cazematele...
...erau specialitatea Grasului. Peste tot unde mergeam, odata vedeai ca i se lumineaza fata. Avea o idee, okea locul de cazemata si bineinteles ca era primul la munca. Cu forta lui nu se putea pune decat tampenia lui. Lipsit de orice calitate de inginer constructor, Grasul vroia sa i se recunoasca istetimea. Asa ca o camera avea 3 pereti, nu 4. Acoperisul lua apa, indiferent ce material se gandea el sa foloseasca. Totul era anapoda, mai putin locatia. De aici si niste certuri teribile pe teme de arhitectura, terminate de obicei cu o injuratura, pumni, plame, suturi in dos si blesteme sa i se darame coshmelia in cap. Ceea ce se si intampla. Butoiasul de seu nu se lasa niciodata pagubas, o lua de la capat si doar inserarea il mai trimitea acasa. Incapatanat ca un taur, ar fi stat luni in sir sa termine cazematele, numai ca bafta lui era a doua zi de la disputele de arhitect. Mai vedea si un alt loc unde ar fi bine sa avem alta cazemata si sa te tii belele. Reluam bataile, certurile, tot. Ce ura Grasul cel mai mult, singuratatea. Cind terminam orele la scoala, dura 20 de minute si il auzeam fluierand la geamuri. Eu, Sperila si Polonic trebuia sa ne prezentam macar la geam sa ii spunem ca trebuie sa mancam, sa ne schimbam, sa mai si invatam...
-Fraiere, viata e complexa, nu e ca in carti, lasa ca vezi tu... era una din profetiile Grasului. Mai avea o profetie pe care ne-o reamintea mereu, mai ales daca luam vreo nota buna.
-Ba, peste 10 sau 20 de ani, stii ce facem. Eu o sa fiu mecanic auto, ca asta imi place, tu Bufnila o sa fii jurnalist ceva, ca iti place sa inveti si sa scrii la "Compunere", Sperila se face barman si ia bani cu pumnul, iar Polonic...vedem noi ce iese din el. Si ne vedem frate, toti la Hotel Trotus, la bar. (Era pe vremea aia culmea luxului in materie de restaurante onestene) Si o sa bem o baterie de vin, o sa mincam o friptura si o sa va spun...vedeti ba ca a avut Grasu dreptate?

Nu il incape un post de blog pe Grasu. Nu are cum. Nu pot sa spun aici toate cate le-a facut el. Cert e ca am pierdut legatura. Eu am ajuns jurnalist, cum spunea el. Grasu a terminat profesionala de mecanici auto, dar liceul la seral l-a dovedit si capitolul invatatura a luat final. Ai lui au vandut apartamentul de la Onesti. S-au mutat la Husi. Venea rar de tot de acolo, dar o facea in stil grande sau in stil de ultim borfas. L-am revazut in Onesti acum cativa ani. Eram student in Sibiu si ne-am vazut intamplator. I-am lasat cartea de vizita cu numarul de mobil. Am plecat sa imi revad sursele de pe vremea cind eram jurnalist in Onesti, iar dupa cateva ore am ajuns la politie. Din arestul Politiei Onesti am auzit odata gura mare a lui Ovidiu Serbanescu:
-Ochi, vino incoa frate, ca ma baga astia la bulau degeaba. Sari frate si ma scoate, ca e nasol de tot.
A scapat, dar nu pentru ca as fi facut eu ceva. El si inca un golan jucasera poker cu unul din fotbalistii de la FC Onesti. Il lasasera in izmene pe sarmanul fraier. Numai ca fotbalistul a chemat smardeiasii lui si si-a recuperat banii. Ii lipseau insa un dinte si ceasul de lux. Politistii le-au gasit la amicul meu, dar totul s-a clarificat, papagalul fotbalist a evitat sa depuna plangere. S-ar fi facut de ras. Si batut si jecmanit de doi golanasi.
Cind mai ajung pe acasa, pe la Onesti ma interesez sa aflu ce a mai facut huiduma prietenoasa. Aflu ca acum o luna se spunea despre el ca "face la buzunare" papagalii din trenurile de navetisti. Ca a fost vazut la o pizzerie, dansand pe masa, spargand sticle si aruncand cu bani. Ca iar a fost in vizita pe la Politie. Ca se ascunde de potera la Husi. Ca... ca... niciodata nu s-a calmat.

:)
Grasu` a trait si isi traieste viata muscand din ea cu o pofta mult... mult mai mare ca a lui Zorba. Si chiar stie sa danseze sirtaki, dar nu ai vrea sa te calce Grasu` pe bombeu intr-un astfel de moment. A reusit sa faca asta la o discoteca, in satul Manastirea Casin. O sa va mirati, dar am incaput 5 haidamaci intr-un amarat de Trabant care a demarat in tromba. Satenii isi cautau sapele in urma noastra, ne-ar fi prasit bine de tot matreatza daca Trabantelul mai intarzia pe acolo.

Cifre


Vrei sau nu, de cele mai multe ori te intalnesti in viata cu anumite cifre care se repeta obsesiv. La mine sunt 1 si 6. Adica 16, dar asta e deja un numar. Iar cind vine vorba despre data de 16 noiembrie, lucrurile se complica mai mult decat as vrea. Anul asta, ca si in precedentii, am 3 chestii de care sa imi aduc aminte.
Pe 16 noiembrie s-au casatorit ai mei. In 1999 au avut nunta de argint. Am plecat din armata, cu permisie, ca sa le spun "La multi ani dragilor, mersi pentru tot," desi nu cred ca vreodata ajungi sa spui MULTUMESC asa cum ar trebui. Prefer sa mai trag inca un timp si sa tac, dar sa va mai fac de cateva ori mandri de moldogotzul ratacitor.
Pe 16 noiembrie am aparut si eu in zona. Tata venise la geamul maternitatii din Onesti, nu avea voie sa intre in saloanele spitalului.
-Ce este, Nutzi?
-E baiat Nicule...
-Si, cum o sa il cheme, a intrebat mandru moldoveanul care mai avea un fecior de 2 ani jumate acasa, pe numele lui Dragos Laurentiu
-Pai ma gandeam sa il cheme Nicolae, ca pe tine, a raspuns mama.
-Hai sa ii mai dam un nume, nu doar Nicolae. Sa fie si Ovidiu
Si de atunci ala sunt, principala sursa de peri albi a celor doi tineri care se bucurau la geam, de parca scena balconului se demodase complet.

Tot pe 16 noiembrie a murit strabunica din partea mamei. Maria Dobos a fost femeia care m-a crescut si pe mine si pe fratele meu. Batranica severa, avea grija sa imi fac mereu patul si sa nu sar pe el, ca sa nu deranjez cuverturile, plus tot ce tine de o educatie buna. Ma ducea la gradinita, iar cind am mai crescut ii intorceam serviciul, si o conduceam seara, de la biserica spre casa. A murit de ziua mea si nu am putut merge la inmormantare... sa ma ierti mamaie. Nu am uitat nimic din ce m-ai invatat, dar am ales sa fac invers pentru o vreme. Nu mi-a fost bine, dar se schimba totul ...usor usor... Promit. Si tu stii ca nu e promisiune de care sa nu ma tin.

Staind "So Far Away"

this is my life
its not what it was before
all these feelings i've shared
and these are my dreams
that i'd never lived before
somebody shake me
'cause i
i must be sleeping

[chorus]
now that we're here,
it's so far away
all the struggle we thought was in vain
all the mistakes,
one life contained
they all finally start to go away
now that we're here its so far away
and i feel like i can face the day i can forgive
and i'm not ashamed to be the person that i am today

these are my words
that i've never said before
i think i'm doing okay
and this is the smile
that i've never shown before

somebody shake me 'cause i
i must be sleeping

[chorus]

i'm so afraid of waking
please don't shake me
afraid of waking
please don't shake me

[chorus]

Ce-am avut si ce-am pierdut

Cam asta ne spunem dupa o relatie care se termina prost. Cam asta ne spunem de fiecare data cind realizam ca ne-au cazut banii din buzunar. Corect aici, decat sa le duci grija, mai bine sa le duci dorul. Ce am avut si ce-am pierdut. E si un film cu numele asta. E comedie, e tare, e cu Martin Lawrence iar pe coloana sonora se aude Coolio cu "See u when u get there". Totusi, e ca in relatiile alea de lunga durata. Pierzi ceva din tine cind se termina. Nu te lasa orgoliul sa recunosti ca ai pierdut. Trece un timp, intri in alta relatie, tocmai pentru a uita ce ai avut. Si vezi ca nu prea poti uita. De fapt, abia atunci, ei bine, abia atunci realizezi ca ai pierdut, realizezi ce ai pierdut, cat de mult ai pierdut si ai face orice sa il sau sa o recapeti inapoi.
Nu e cazul meu.
De luni intru in concediu, pierd 7 zile de munca si va rog sa ma credeti ca nu o sa regret absolut nici un moment din cele pe care le puteam avea la munca. :) O sa vad totul ca pe o victorie.
Grasu, Polonic, Sperila si alti nebuni, o sa plece si ei in concediu pentru o saptamana.
Eu unul ma duc sa ma sarbatoresc, nu de alta, dar e ziua mea saptamana asta, vine ultimul an in care la prefix mai am un 2, asa ca... las totul balta, inclusiv blogul. Pentru cine mai nimereste pe aici, de luni incolo...maxim respect. Ai facut efortul de a apasa pe un link, de a tasta denumirea aia imposibila a blogului.... meriti respectul meu. Te salut si ne revedem lunea viitoare. Am ramas dator la capitolul poze de grup, si urmeaza una larga de tot, cu Grasul in ea.

Leapsa pe citite

Nu are Cristiana stare si ma introduce in lumea asta a blogului, mai adanc decat as vrea eu. Adica m-a tagguit. Asta e un soi de leapsha, dar aici, in cazul de fata, e vorba despre leapsa pe citite. Si spune Cristiana sa trec pe blog la mine 5 carti pe care le-as lua musai pe o insula pustie. Pai hai sa ii dam drumul la toata nebunia si sa vedem ce ar incapea in bocceaua mea.

Aventurile lui Tom Sawyer si Huckelberry Finn, de celebrul Mark Twain. Cartea asta e si acum in biblioteca de la Onesti, in editie in limba engleza, ca sa aiba buchet, precum vinurile bune. Nu cred ca pe insula aia o sa incetez vreodata sa fiu copil, asa ca o sa rad din rasputeri la fiecare faza recitita, retraita, de la povestile de dragoste din clasa elevilor americani, la aparitia mortilor la biserica, chiar la slujba lor de inmormantare.

Tai-Pan e a doua optiune. Dirk Struan pune acolo bazele marelui Hong Kong, tot pe o insula pustie. Poate ma paleste inspiratia si ma apuc si eu de comert cu nuci de cocos, cu oua de termita, cu romul gasit acolo, sa vand fire de nisip sau sa colectionez scoici ciudate. Bufix Kong ii va spune cu siguranta insulei mele, iar principalele marfuri de contrabanda ar fi vinul de Cotnari, Lucky Strike rosu fara filtru si blondele cu ochi albastri. Interzis cultivarea prazului.

Razboi si pace este cartea cu numarul 3 care merge cu mine in voiaj de pustietate. O am acasa, are 1000 de pagini, e in varianta din engleza, aprobata chiar de batranul Tolstoi, si e belea. Nu am citit decat 200 de pagini din toata cartea asta. Am carat-o cu mine peste tot, incercand sa termin romanul. Un an de zile a stat pe fundul valizei de lemn, in armata, de unde iesea doar sambata si duminica, pentru cateva randuri. Oricat e de greu de citit, acum sigur o termin. Si apoi, inca imi aduce aminte de armata, asa cum in anul acela imi aducea aminte ca oricat m-ar indobitoci gradatii si ofiterii, tot jurnalist raman, tot om normal, cu pete pe creierul pe care ei se chinuiau sa mi-l spele.

Fratii Jderi sunt pe pozitia a patra, cu toate cele 3 volume pe care le am. Am tras din greu sa trec de primul capitol, cind Stefan cel Mare ajunge la manastire, femeile nasc la vederea lui, iar cuvintele lui Sadoveanu sunt exact ce ai nevoie ca sa dormi bine. Odata trecut de beleaua aia de descriere, am dat de cel mai tare roman de capa si spada scris vreodata de cineva. Ce Alexandre Dumas, ce peripetii prin Curtea Misterelor de la Paris, ce abureli cu domnite rapite de corsari... moldovenii tata. Batausi, cheflii, iubareti, devotati amicilor si stapanirii lui Fane Babanul. Asa nu o sa uit niciodata de unde vin si incotro ma duc. Plus ca Sadoveanu reinvie farmecul lui Creanga, care sigur intra pe pozitia intai, daca nu as fi stiut aproape pe de rost "Amintirile din copilarie"

Ciclul istoric contine cinci carti la Rodica Ojog Brasoveanu. Logofatul de taina, Ochii jupanitei, Vulturul in cornul Lunii, Agentul secret al lui Altan Bey si Letopisetul de Argint pun la grea incercare neuronii oricui crede ca stie istorie, ca poate dezlega mistere mai ceva ca un detectiv, ca isi cunoaste trecutul, ca a gasit undeva esenta unui popor care de ceva mii de ani cam sta multora in coaste. Cum sa scapi de turci fara sa ii bati, cum sa ii bati fara sa te lupti cu ei, ce au in comun spionajul de azi cu cel de pe vremea lui Brancoveanu si cum suna limba romaneasca pe vremea aia.... totul e acolo. Si nu o sa ma plictisesc niciodata daca e tot ciclul asta de carti. Serios acuma, imi plac romanele scrise ca sequels. Il citesc si rerererecitesc oricand cu aceeasi placere pe Sven Hassel, cu toate cele 14 carti ale lui, pe Pavel Corut cu lantul de aventuri ale Octogonarilor, pe Tom Clancy cu toate tehnothriller-urile lui, pe Rebreanu cu Ion si Rascoala sa, ma plimb oricand pe Arrakis alaturi de Muad `dib din Dune, dar ajung sa ma plictisesc de ele. Si daca stai sa lupti alaturi de Cavalerii lui Ioan Dan, dupa 3 carti nu poti sa nu te gandesti la Karl May si Winnetou. Hai ca deja vreau Biblioteca Publica pe insula. Oricum, daca e sa renunti la carti pe insula, pentru a nu te plictisi, cel mai bine e sa iti o femeie cu tine. Iti va face indeajuns de multe belele ca sa nu ai stare un minut.

Ajuns la final, ce sa mai spun? Il tagg-uiesc pe Paul, www.e-viata.blogspot.com si sunt curios ce ar citi Olteanul pe o insula Pustie. Sa nu fie care cumva 2 olteni acolo, ca unul seva dori sef, deci clar ca Abel si Cain nu erau evrei, ci oltenashi de pe la Slatina.

Poza de grup. Polonic

Ceata lui Pitigoi, cam astia eram noi in copilarie. Pe linga subsemnatul trebuia sa fie mereu ceilalti 3 smecherasi: Polonic, Grasul si Sperila. Lucian, Ovidiu si Silviu adica. Numai ca Silviu Mihalcea devenise, nu stiu cum, Stelian si de aici la Sperila a fost un singur pas. Polonic era singurul dintre noi, caruia ii luam apararea neconditionat. Nu am pretins niciodata ca suntem cavaleri in armuri stralucitoare, cu steagul sus si batista de domnita legata in varful lancii. Nu. Lucian trecea printr-o faza tare urata. Parintii divortau. Asta era o faza tare tare nasoala si noi incercam in felul nostru sa ii spunem ca suntem linga el. Ar fi sarit in foc pentru noi, iar serviciul i s-ar fi intors oricand, de mai multe ori chiar. Si Grasu si Sperila tineau la mucalitul grupului. Era de departe cel mai simpatic, dar ii tremurau serios de tot picioarele cind era vorba de un caft cu puradeii din bloc, de o sorticarie la magazin sau de avansuri la gagica. Fugea de nu se putea cind simtea ca se ingroasa treaba, iar daca apuca sa vada ca o luam pe coaja, abia atunci se baga si el. Stil de lupta: picioare in capul agresorului si roiul........... Abia lovea pe atunci cu pumnul.

Umar la umar...
...chelie la chelie, asa mergeau lucrurile pentru noi atunci. Ma turnase directoarea acasa ca am chelit de bani elevii din clasa mea si pe cei din clasele alaturate, totul la poker, barbut, copcica si alte jocuri de noroc pasibile de a fi practicate in clasa. Ai mei au decis scurt: i-ai kelit, te kelim si noi pe tine. Din simpatie, Grasu, Sperila si Tica si-au dat si ei jos perucile. Purtam toti sepcute albe de marinar, eram fitzosi, nu stateam mult sa ne uscam dupa ce faceam baia de vara in raul Casin. Polonic s-a alaturat gastii, a dat cu pletele de pamant si s-a prezentat acasa sa afle si ai lui cat de stralucitoare e chelia. Fumam in scara la el, sa nu ne bangheasca ai nostri, sa fim linistiti. Zgomotul care a venit de la etajul 2 ne cam pusese pe griji.
-Cred ca o ia Polonic pe coaja de la ma-sa, a tras Grasu concluzia.
Era perfect adevarat. In 3 minute Polonic a fost linga noi, tot in lacrimi. O ureche era mai rosie decat cealalta si atarna spasita in mina mamei lui.
-Care mi-ai tuns baiatul?, a tipat Lenush la noi, dar cu ochii direct pe mine.
-Frizerul, nu eu... a venit raspunsul mucalit.
-Nu fi impertinent ca ti-o iei peste oki si tu...De ce l-ati tuns la chelie, va bateti joc de el?
Ne-am dat jos bascutele din cap, s-a mirat Lenush de nu ii venea sa creada...toti eram ca bomboanele Kojak.
-El a vrut sa fie la fel cu noi....
A plecat Lenush, cu tot cu urechea lui Polonic facuta breloc, iar de la etajul 2 s-au auzit urletele. Concluzia? Probabil ca paleta de batut covoare e un instrument extraordinar pentru regenerarea parului.

Luna
Prima experienta sexuala adevarata a lui Polonic a avut loc, sau mai bine spus, nu a avut loc... cu gashca. O agatasem pe una de prin zona, curvistina de pe la 14 ani si am dus-o la o microascunzatoare, un canal de termoficare numit "Luna". "Primul si ultimul au mereu belele cind e vorba de posta", ne invatasera golanii mai batrani. Aveam vreo 14 ani si ni se parea ca punem coada la pruna cu faza asta, capatam respect de la toti. Primul a fost Grasu, al doilea Sperila, eu eram pe locul 3, iar Polonic pe 4. Dupa 20 de minute de aventuri pe tevile de agent termic, acoperite cu cartoane si pleduri furate de la usile din bloc, apare si Grasu, exact ca un urs din barlog. Intra Sperila. Grasu, dupa el... sa il vada in actiune pe cel mai mare ca ani dintre noi. Eu si Polonic, asteptam afara ca ghertzoii. Pe al meu amic il iau remuscarile.
-Ba Ovidiule, daca are aia ceva la... stii tu?
-Ce sa aiba ma...par, bube, latei, ce vrei sa aiba....
-Nu stiu. Imi e asa...teama. Daca patim ceva?
-Pai tu esti ultimul, stii ca o sa ai probleme... l-ai auzit pe Romica.
-Lasa-ma pe mine in locul tau, ca tu te stii cu astea si poti intra ultimul...
-Ce vorbesti Muceo... ai si tupeu acuma....
-Sa mori tu, lasa-ma pe mine, ca te bag maine la film moka, la bunica-mea la cinema.
Bunica lui Polonic era o dulce de femeie. Lucra ca operator ecologic...urasc sa spun despre asa un om de zahar ca era femeie de serviciu... la unul din cele 2 cinematografe din Onesti. Saraca femeie mereu ne lasa gratuit la filme si vazusem aventurile lui Margelatu de cateva ori, ca sa nu mai spun de replicile lui Sergiu Nicolaescu din filmele cu comisari si legionari.
Revenind la poveste, trebuie spus ca a doua zi venea la cinema "23 august" un film beton: Jandarmul si jandarmeritele, cu Louis Defunes. Asa ca am schimbat locul cu Polonic, aveam sa fiu ultimul la posta.
Iese Grasul din canal, iese Sperila, intra Polonicul nostru. Trec doar 4 secunde si odata trece pe linga noi intr-o viteza incredibila Polonic. Ii tremurau si sufletul in el si chilotii pe care nici macar nu ajunsese sa ii scoata.
-Baaaaaaaaaaaaa!!!!....a fost ultimul lui cuvant inainte de a disparea peste gard. Ne speriase.
-Ce dracu ati facut ba?, intreb de control.
-Noi? Poate a patit jarteaua ceva, hai jos sa vedem, zice Sperila.
In canal, asezata pe pleduri, cocomirla nu avea nici pe naiba. Se uita la noi speriata si se interesa ce patise Luci. Ceva trebuia sa fie, nu se speria el asa de usor.
-Tu stai aici, nu pleci nicaieri, ii transmit cotofanei, si voi hai cu mine sa vedem ce are Polonic.
L-am gasit pe banca, in fata blocului. Fuma. La 12 metri mai incolo, o balta cu resturile cinei. Dupa 12 minute de certuri am aflat ca i se facuse rau de la duhoarea celor 2 amici ai mei si de la sconcsul din dotarea cotzoharlei. Nu am mai revenit la ea, am lasat-o in Luna.

Armata ...
...am facut-o alaturi de Polonic. Eram in baraca de linga baraca lui. Cind prindeam pauza de o tigara si ne faceam tigarile posta, ca pe vremuri la scara blocului, desi aveam destule acuma. Pachetele de mincare ni le-am impartit unul altuia. Si acum, cind ajung acasa, unul din putinii amici pe care ii vizitez e Luca. S-a marit, s-a latit, e tuns chel din proprie initiativa, are fata de bodyguard la Tiriac si isi pune vecinii la respect. S-a lasat de golaneli, dar e maniac cu netul. A citit tot ce am publicat. Si mi-a spus sa public blogul, sa scriu o carte. Luca tata, tu chiar crezi ca ar cumpara cineva tampeniile noastre?

Strip Tease

Am facut si asa ceva. De doua ori. Prima oara a fost in cantonamentul de la Vatra Dornei. Aveam 14 ani si eram pivotul titular de la echipa de handbal a orasului Onesti. Cum am ajuns acolo e o alta poveste, si aia cu partea ei de neprevazut. Trec insa la subiect. Iarna, imediat dupa Revelion, frig de crapa pietrele si veveritele din parc isi muscau din greu coada. 12 nebuni, cu fesuri, manusi, haine groase si adidasi alearga prin zapada de parca asta au facut toata viata. Doi antrenori pe urmele noastre. Fuga si iar fuga. De tot felul.
-Alergare 3 pe 4, inca 3 ture de parc, se aude vocea lui Marian Popescu, antrenorul principal.
-10 sprinturi pe partie, la deal... reveniti in joc de glezna, nu va dati pe zapada, supraliciteaza secundul Gigi Dobre.
Erau un cuplu tare tare amuzant. Secundul era moralistul. Daca intrai la vestiare dupa o prima repriza in care erai condus, se apropia de tine si incepea discursul de motivare ... care tinea si 15 minute. Noroc ca venea principalul, ne traznea cateva palme de ne sareau mucii pe pereti si fitele din cap. Preferam metoda dura. Ma dascalea destul mama acasa. Sa joc pe viata si pe moarte, sa nu ma las niciodata, sa lupt mereu. Prin troiene, doar Gigi Dobre alerga dupa noi. Marian Popescu prefera sa discute cu turistii, sa ii intrebe una si alta, si sa stea cu ochii pe cei care incercau sa fenteze turele. De doua ori pe zi treceam prin calvarul asta, dimineata si dupa amiaza. Nu ne tinea in viata decat gandul ca ajungem la cabana, la ceai fierbinte si caldura din sobe.

Trisorul
Jucam poker de placere cu baietii din echipa si pe bani cu cei de la cenaclul de creatie Zburatorul si cei din echipa de badminton. Ii uram pe filfizonii astia. Unii erau acolo in tabara de creatie, ceilalti la refacere, deci ei jucau un fotbal prin nameti, alergau dupa veverite, testau apele minerale si se dadeau cu sania pe partie. Ne muscam degetele de ciuda, cind alunecam prin zapada mare de la Vatra Dornei. Uram iarna atunci, iar bataia cu bulgari nu parea decat un instrument de razbunare pe filfizoni. Dar le luam banii la poker, la copcica, la septica, la orice alt joc de carti voiau ei. Problemele au aparut cind s-au prins ca erau trisati. Era destul de greu sa nu se prinda. Cei mai experimentati dintre ei nu mai aveau nici un leu, iar eu si handbalistii ne inghesuiam sutele de lei in buzunare. L-au chemat pe tatal lui Puiu Agapi. Era sotul directoarei noastre, antrenor la badminton pentru fiul lui si alti cativa smecherasi. Am jucat cu el. Nu mai mergea sa trisez decat din taiere si nu aveam unghiile destul de mari. A iesit o partida batraneasca. Pina l-am vazut cum isi trage carti de la spatele pachetului. Mi-a sarit mustarul si s-a dat usa de perete. Venise Marian Popescu. In 5 minute eram in pat la somn, cu toti banii mei de la inceput, plus ceva ceva castiguri, iar poker nu s-a mai jucat de atunci. Un pusti ramasese fara banutii de acasa. Drept pedeapsa am cumparat o tava de prajituri la toata echipa. De handbal, doar nu era sa ii hranesc pe filfizoni.

Kim Basinger...
...a fost mic copil in "9 and 1/2 weeks". Nu aveam sa stiu asta decat dupa ce am retrait faza cu primul striptease, prin spusele colegilor mei. Eu de rusine refuzam sa imi aduc aminte ceva. Pe holul vilei, la etajul 1, cei 12 pensionari aflati la tratament savurau un nou episod din Dallas. Cind sa spuna Bobby cam cat de tare i s-au aprins din nou calcaiele dupa Pamela, se aude si o injuratura, dar nu era un shit! sau motherfucker! ci una neaosa, moldoveneasca. Pensionarii, hop la proful Popescu cu jalba in protap. Eram in pat, intinzand cu greu tricourile pe calorifer, din cauza aglomeratiei de haine de la colegii mei.
-Va bag pu....Buna ziua dom` profesor..., asta a fost reactia dupa ce usa s-a dat usor la o parte si Marian Popescu a ocupat holul de la intrare.
S-a asezat pe pat, rezemat de perete, vizavi de mine, si a inceput show-ul.
-Hai sa vedem cu ce te lauzi ma Bufnila, ca esti mare de tot, aud de la mine din camera cum ti-o lauzi....
-Nu eu dom` profesor, poate altii...
-Ma... maioul ala nu e ud pe tine? Ia scoate-l si pune-l la uscat.
-Si pantalonii astia, nu cu ei ai fost la antrenament... ia da-i jos...
-Alo, alo, chilotii, ce facfi cu ei, sunt uzi...vrei sa te duc racit acasa? Jos textila
-Nu dom` profesor, nu sunt uzi
-JOOOOSSSS!!!, m-a rugat proful.
Executat.
-Pai bine ma Bufnila, cu pruna aia ai speriat tu pensionarii din hol, de nu ma lasa aia sa ma odihnesc?, a mai aruncat Marian Popescu si a iesit.
Eram in transa, nici nu stiu cind un coleg a mai aruncat la misto o vorba...
-E de la frig dom profesor, stati asa ca se incalzeste.
2 ore am stat sa imi revin, ma umpluse proful de rusine.

Episosul 2 de striptease...
...a avut loc la Sibiu. Plecasem in viata cu Fane si cu Pictorul. Luasem toate barurile din Hermannstadt la pas, cu cel putin 2 beri de caciula in fiecare stabiliment de pierdut banii si de adaugat ceva de facut pentru ficat. Pictorul cedase primul. Dormea in fund, la masa. Era ora 5,30 si noi eram ultimii clienti de la un bar de striptease, Draculina. Fetele, amabile, vin la noi la masa.
-Ne luati ceva de baut baietii frumosi?
-Asta e greu? Ia sa auzim...ce vreti?
-Daiquiri si...
-Stoooopppp. Nu am intrebat ce visati, am intrebat ce beti. Avem bere, mai luam o naveta daca vreti, dar lasati-ma cu de alea desenate cu apa colorata, sare Fane cu gura. Asa a fost. Numai ca farfuzele s-au pilit, noi ne incalzisem, ele au cerut strip-tease. Fane a dat comanda la dj, sa fie Joe Cocker, clasica piesa de lasat demoazele la peleul gol. Ne-am pus in mijlocul ringurlui, am apucat sa imi dau jos vesta si sa desfac primii 2 nasturi de la camasa. M-am trezit cu lipitorile pe mine si cu toalele pe jos. Fane era in sosete albe, sus pe bara si se invartea mai ceva decat Angelina, prestatoarea la bara dinainte. Mi-a sarit berea din cap la o asemenea priveliste si am luat hainele pe mine mai repede ca in armata. Fane era pe masa gagicilor, dansand din buric. Coardele ... innebunite. Un papagal de bate-n-gard cu functie de paznic incearca sa il dea pe malacul meu amic jos de pe masa. Bine ca nu a insistat, era pasibil de trosnit cu vasla, iar Fane a facut inot de performanta.
:)
L-am depus pe Pictor in chicineta lui de la caminul 1 din Sibiu. Fane se uita apoi la mine si imi spune grav.
-Esti un fraier, tu chiar ai facut strip-tease.
Casc okii mai ceva ca Oachi din Maria Mirabela....
-Bravo mai lampa, dar tu, tu ce ai facut? Maturai pe acolo?
-Nu fraiere, am facut topless, aveam sosetele in picioare.