Aventuri la tara

Uram de mic copil sa merg la tara. Nu neaparat pentru ca aveam o aversiune fata de satul Antohesti, din comuna Izvorul Berheciului, ci pentru ca de fiecare data cind ajungeam acolo luam niste batai de nu ma vedeam. Pai cronologic sa o luam. Dus la tzara, cu mama, tata si frate, bashca un amic al tatei, cu o Dacie rosie in care incapuse intregul familion. In loc de ciresi, bunicul avea visini. In loc de cai, animalele mele preferate, bunicul avea vaci. Noroc cu batranul caine Voicu, cel mai bun prieten al meu si dusman al tuturor celor care ma alergau sa ma bata prin curte, de la mama la Dragos si la bunicul. Latra la ei de parca nu ii cunostea, sarea sa smulga lantul. Cind veneam noaptea acasa, ma latra, apoi imi auzea vocea si se calma. Lipseam un an de zile, sau chiar mai mult, si tot ma recunostea. Adoram corcitura aia smechera si fidela. Mama nu il suporta pentru ca ma umpleam de purici dupa o sesiune la tzara. Dar Voicu era singurul meu prieten bun la tzara si nu as fi renuntat la el pentru nimic in lume.

Nazbatiile
Cind esti copil, insa, nu ai tu chef de a sta cuminte. Toata ziua eram cu Dragos pe capitzele de fan si de lucerna ale bunicilor, saream de pe una pe alta. Fugaream cocosul cu biciul, pentru ca zburatoarea era a naibii tare si sarea sa ne loveasca. Norocul meu era la hram, de Sfintii Voievozi, cind deshteptatorul rural ajungea piftie. Nu aveam prieteni in sat, asa ca eram de gasit cocotzatzi in copaci, pe camp sa fugarim fazanii si iepurii salbatici cu Voicu linga noi, la furat ouale din cuibare, fara sa afle bunica, la cules de coarne sau buretzi, la tot felul de alte nebunii. Numai ca ne visam si adevarati cow-boys. Iar cal nu avea bunicul. Avea 2 vaci mari, de lapte, Joiana si Mandrolea. Oricate vaci a avut, toate purtau numele asta. Nu era nicio Dumana, nicio Martzolea. Beleaua celor batrani a fost ca au plecat intr-o zi pe deal si au lasat copiii acasa. Mama, tata, bunic, bunica si amicul alor mei disparusera din batatura, iar eu ma visam deja sef de trib indian. Numai ca nu aveam cal.

O casa pentru un cal!
Sau o ograda, orice, numai sa fac rost de cal. As fi dat orice. Dar cum de cal nu putea fi vorba, macar sa dregem busuiocul cum se putea. Prima victima a fost Voicu. A preferat sa schelalaie, sa se repeada spre mina mea sa o muste, iar apoi sa se adaposteasca sub stiva de lemne pentru iarna. Nu a mai iesit de acolo. Singura vietate capabila sa devina armasar focos devenea acum vitelusul Joianei. Sarmanul rumegator nu avea habar ca e animal domestic, el stia doar sa o sece pe ma-sa de lapte si sa intre cu greu inapoi in grajd. Bunicul nu prea stia sa se roage frumos de animalele de prin batatura, asa ca biciul era instrumentul lui preferat de convins dobitocul ca la locul lui e cel mai bine. Am intrat cu Dragos in grajdul intunecos si l-am vazut, legat la o iesle a lui, separata de cea a vacilor. Avea o mina de fan sub bot, isi intorcea rar capul spre noi si parea cel mai bland cal cu putintza pentru mine. Luat legatura dintre coarne, tras animalutzul spre iesire, totul decurgea normal. A deschis frax usha de la grajd, l-a izbit soarele in ochi pe vitel, si ala am fost. M-am trezi smucit, tarait, aruncat de parca eram o carpa uitat pe undeva pe la bucataria de vara cind vine furtuna in Moldova.

5 minute...
Atata a durat batalia cu vitelul transformat de imaginatia noastra in ditamai bovina aruncatoare de flacari pe narile mari. A fugit prin curte, a izbit tot, a aruncat din picioare, s-a dat cu coarnele spre noi, ne-a fugarit, dar a si luat-o pe coaja. L-am bagat inapoi in grajd dupa ce l-am rugat frumos frumos de tot sa isi reia pozitia dinainte. Adica arata saracul vitel vai de capul lui, ghidat de 2 biciuri si o ditamai coada de lopata. Aici treaba era incheiata. Pina cind aveau sa vina batranii inapoi in batatura, se vor fi dus urmele. Dar tot mai aveam chef de aventura. Om cu aptitudini spre stiintele exacte, Dragos a mizat pe masina. Acolo era de noi. Dacia 1310, rosie, poposea bine mersi linga carutza. Incercat usa de la sofer. Descuiata. Paradisul tocmai isi deschisese portiera catre doi bieti copii pacatosi cu imaginatia bolnava. Si urca in masina, si trage de volan, si baga surubelnitza in contact, pentru ca nu gasisem cheia, si trage de manete si sari pe scaune. Batalia mare s-a dus pentru postul de sofer. Rugamintile fierbinti ale lui Dragos, dublate de cativa pumni bine plasati in coaste, ar fi convins pe oricine, darminte pe mine, iubitorul sau frate mai mic. A tras serios de manetele de linga volan, din partea stanga si dreapta. Doua au cedat.

Seara ...
...care a urmat a fost orice, numai buna nu. Am mincat bataie in serii. Cind eu, cind Dragos, cind impreuna. Amicul tatei se uita la el cu niste ochi de vitel batut cu parul si tinea in mina manetele rupte. Ne-a incins tata de sarea Voicu din lant si nu mai avea aer. Sa se spanzure singurul cainele, ca tot nu avea ce face. Biciul era la Neculai Bufnila in mina, iar pantalonii nostri se scuturau de praf dungulitza cu dungulitza.
-Nu mai pisati ochii, ca nu aveti de ce. Ati stricat, acum platiti....a tras concluzia repede tata.
Mama saraca, ea ne-a scos din mainile lui. Eram plansi ca vai de noi, dar inca speram ca aici se termina tot. Furtuna abia incepuse.
Bunicul a scos vitelul la vaci, sa bea si el portia lui de lapte. Urmele de bici, de bita, se vedeau de la 2 metri, inaltimea lui Vasile Bufnila, tatal mandru al razasului Nicolae, binemanuitorul de bici pe curul fratilor Ovidiu si Dragos. A fost repriza a doua, mai ceva decat prima. Tot mama ne-a scapat. Bunica uitase sa mai sara cu gura, si ea era suparata.

Femeile...
...din neamul Bufnila au tinut apoi consiliu. Mama incerca o manevra diplomatica...
-Mama, te rog eu mult, poti sa ii tii pe astia mici inca o luna la matale, sa punem casa aia la punct, sa luam mobila, sa ne mutam cu totul... spunea femeia cea tinara.
-Nu pot fata mamii, ci aishtia is diavoli curatzi, numa nerozii fac tata ziua. Cum sa am eu grija di iei, ca trie sa am grija di mini si di rumanul mieu.
Sperantza ca va mai scapa de stresul celor mici a parasit-o pe Virginia Bufnila. Trebuia sa se chinuie cu noi toata vara, noroc ca atunci descopeream ca Onestiul are 4 rauri in zona: Casin, Oituz, Trotus, Tazlau, basca lacul de acumulare de la Belci. Au urmat apoi ani in care as fi preferat orice, numai la tara sa nu ajung. Aveturile curg si ele, una dupa alta.