Incepusem de ceva timp sa realizez ca alaturi de golanashii mei viitorul nu suna foarte bine. Eram la liceu deja. Acolo mi-am dat seama ca nu ai nevoie neaparat de forta bruta pentru a te impune. Eram doar doi baieti intr-o clasa de 24 de fete, ca asa e la Limbi Moderne, ce sa ii faci? Am vazut ca poti rani mult mai dur si mult mai tare cu doar un cuvant. Hai fie, mai multe cuvinte. Dar daca le spui cum trebuie, cind trebuie, si mai ales pe cele care trebuie sa le spui, atunci efectul e mult mai dur. Nu mai dadeam cu pumnul, dar putine erau colegele care aveau curajul sa ma provoace. Imi pastram forta fizica pentru meciurile de handbal si pentru bataile din cartier. Refuzam insa "sa dau la matol", asa cum faceau cei din gasca atunci cind ramaneau fara bani. Metoda era forte simpla. Se asteapta ziua de salariu pentru chioretii care aveau chef de baut. Si il pandeai pe matol cind se ducea la baia din bar, ii aplicai doua la mir, il lasai lat si ii luai banii. Politia numeste chestia asta jaf sau talharie. Noi vedeam lucrurile din partea cealalta a baricadei. Numai ca viata de gangster nu parea tocmai cea mai fericita. Nu simtitsem niciodata cata dreptate am, pina cind nu a picat tragedia pe noi. Murise Cristi.
Cristi...
...era unul din golanasii ceva mai in varsta decat noi. Era unul din putinii care ne aratase trisarile la poker, la alte jocuri de carti, poate singurul la care aveam tupeu sa cerem tigari, pentru ca ne si dadea. Nu fuma niciodata fara filtru, iar Snagovul era cea mai amarata marca de tigari din buzunarele lui. Cismigiul, echivalentul romanesc al Kentului, era pentru el o bagatela. Mergea cu noi, boracii, la pescuit, ne invatase cam tot ce stiam sa facem in materie de dracarii. El ne aratase cum se ciordeshte plumbul de la roata masinii, cum sa faci un buhai cind vrei sa mergi cu plugusorul si alte cate si mai cate. Fratele lui, Marius, era de o varsta cu Sperila, dar umbla deja in gasca cu Gogoshar si Dragos, ei erau veteranii, noi... papitoii aia mici. Cristi plecase de ceva timp din incinta, iar la ceva timp au aparut zvonurile ca era plecat din tara, ca intrase in ceva belele la Bucuresti. Tineam la el enorm si ne doream sa nu fi fost nimic adevarat din toate astea.
Tragedia...
...a lovit mai tare decat credeam.
-Cristi e mort, ne-a anuntat sec Sperila. Cica il aduc acasa de la Bucuresti, unde era la morga...
Niciunul din noi nu mai avea cuvinte. Povestea, la modul zvonistic, era extrem de dura si de nasoala. Fusese gasit in Padurea Baneasa. Decapitat. Linga el, pasaportul, din care lipseau foile cu vize de iesire, plus buletinul, fara foile unde era trecuta viza de flotant. Cineva nu voia sa se stie pe unde fusese, ce facuse. Zvonurile din gasca erau urate de tot. Ca ar fi fost ucis de o luna, ca ar fi fost gasit tarziu, ca abia a fost identificat de rude. Cert e ca sicriul era zincat si a stat mereu acoperit. Nimeni nu l-a mai vazut cind a fost adus acasa. Nici nu puteam urca in casa de tristete, de jena, de... nici nu mai stiu ce. Cristi statea la parter. Usa apartamentului era deschisa mereu, iar sus atarna doliul, acea carpa neagra pe care o uram cu totii. Ca sa ajung in casa, urcam pe bloc, de pe scara de la Polonic, coboram pe a mea si apoi in casa. Nu puteam, efectiv, nu puteam trece pe linga usa lui.
Inmormantarea...
...a fost poate cel mai aiurea moment al gastii. Ne rugase mama lui Cristi sa ajutam cu cite ceva. Duceam un felinar, linga masina dric, alaturi de Polonic. Ne tremurau picioarele. Grasu si Sperila refuzasera sa ajute. Nu puteau privi si pace. Il banuiam pe Sperila ca plansese si el, ca de Grasu eram sigur. Cei doi veneau la coada cortegiului cu niste mutre de parca ii intoxicase cineva cu plumb. Tot cartierul venise sa il conduca pe Cristi pe ultimul drum. Parinti, copii, golani, fete de liceu, fosti amici, prietene, babele de la scara blocului, toata lumea era acolo. Se spune ca nu exista nunta fara plans si inmormantare fara risete. Nimeni nu a schitat un zambet la plecarea lui Cristi, darminte sa rida. Probabil ar fi fost batut de toti cei de fata. Tineam la el ca la un frate. Nici nu stiu cat a durat drumul pina la cimitir. Mi s-au parut ani. L-am depus la capela. A urmat slujba, iar cind preotul Alupei din Onesti isi lua Ramas Bun in locul mortului, pe toti golanii ne-a busit plansul. Nu era de la fumul greu al lumanarilor, nu era de la aerul tamaiat bine de tot. Chiar plangeam de sareau camasile alea negre si urate de pe noi. Nu am mai suportat sa auzim trosnetul bolovanilor pe sicriu. Am plecat spre casa, alaturi de Sperila, Polonic si Grasu. Nu am scos nici un cuvant. Nimic nu mai era la fel.
-Hai Ochios sa ne imbatam... propune Grasu`.
-Altadata. Nu am chef.
Ma gandeam insa ca nici macar in filme gangsterii nu au parte de final fericit. In viata reala, ce sa mai spun... Tocmai ma convinsesem. Si ma tot gandeam ce altceva sa fac. Nu stiam foarte multe, in afara sa dau cu pumnul, sa ciordesc, sa trisez, sa fug de politie, habar nu aveam cum o sa arate totul. Eram la un liceu de fete, jucam handbal la o echipa pe cale de desfiintare, viitorul suna tot si tot mai prost. Apropo de sloganul asta, ca viitorul suna bine... e de la Connex, actualmente
Vodafone. Iar Marius, fratele lui Cristi, a fost actorul din ultima lor reclama tare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu