Jeg
De cateva saptamani am tot batut aleele unuia din spitalele din Bucuresti. Bagdasar Arseni. Un spital urat, care sta sa cada si in care nu am vazut decat oameni simpli, vai capul lor. Poate si pentru ca aveam de-a face cu cei de la sectia neurologie. Oameni la 50 de ani care au nevoie de pampersi, oameni care nu ar rezista in spital fara insotitor. Oameni parasiti de familii, ignorati de personalul medical si de cei care trec pe strada la cateva sute de metri de ei. Vrei sau nu, te apuca la un moment dat revolta. Iti vine sa bati infirmierele care tipa la ei, pentru ca nu au bani de spaga, sa le spargi capul rudelor indiferente, care apar doar sambata in vizita. Sa le muti gura in spate unor doctori, sa le rupi mainile hraparete asistentelor care le uita perfuziile goale in bratele gaurite de acele branulelor.
Linga
Cine are bafta, scapa de acolo si ajunge la spitalul imediat vecin. La recuperare, la Sfantul Sava. Aici au nevoie de aceiasi insotitori care lipsesc sau nu. De cineva care sa ii duca in carucior pina la sala de fizioterapie, de un maseor, de o infirmiera care sa nu lase usa si gemul deschise pentru a fi curent. De atentie. Spagile sunt mai mici aici, dar atentia acordata e la fel de mica. Plus ca jegul e ceva mai pregnant, de la petele de sange nespalat bine de pe cearceafuri si pina la faptul ca aici iti cumperi medicamentele. Cei care se pun primii pe picioare sunt cei care dorm in pat cu o ruda care ii ingrijeste, cei care nu urla noaptea de durere dupa un calmant sau o infirmiera.
Si totusi...
Cea mai amarata din babutzele vazute de mine vreodata era aici. Okelari ca fundul de sifon, maine tremurande, picioare nesigure, haine ponosite. Avea insa ajutor de nadejde. La cei 70 de ani pe cati ii afisa, se recupera de pe urma unui atac cerebral ceva de speriat doctorii. Nu avea insa nici un om aproape. Prietenul ei, cu care se plimba zilnic, era dulaul spitalului. Cel mai mare si cel mai rau din curte, cu un cap cat al unui vitel. Femeia ii aducea cate o bucatica de paine de la masa aia de doi lei si cainele o insotea peste tot. De dimineata pina seara se plimba cu el, asa cum ii recomandase doctorul... la aer liber, prin curtea spitalului. Cainele mergea in fata ei, maraia la alti caini care se apropiau, o astepta si o chema din ochi. Statea sa fie mingaiat si ii servea de baston cind femeia obosea. Cind ajungea in camera, infirmierele si asistentele preferau sa se uite pe tavan in loc sa ii raspunda la rugaminti. Eh...viata asta, caini si javre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu